Labirint in noi

"Vorbesc cu mine insumi, cum as vorbi c-un frate

Intors ranit din lupta cu zilele de ieri,

Si parca tot nu-mi vine sa cred ca n-am dreptate -

Ca El si Eu nu suntem decat acelasi frate,

Si-aceeasi rana-i doare pe ambii scutieri." Ion Minulescu

Dupa indelung dialog cu mine insumi, m-am gandit ca e mai bine sa-mi scriu. De exemplu o epistola... nici macar nu trebuie sa primesc raspuns, dar am multumirea ca am facut macar un pas. Un pas spre impacarea cu mine. Poate ca e un soi de smerenie, poate plistiseala, insa m-am saturat sa petrec timp cu mine. Sa ies din acest contur, sa ma plesnesc, sa urlu, sa-mi dau sfaturi si apoi sa revin. Aceleasi idei, trairi, frustrari, concluzii. Suntem mandri din fire, ne credem frumosi, mai destepti decat altii, avem intotdeauna dreptate, insa in insingurare, mai toti ne uram, uram momentele in care descoperim aceleasi rani in ambii scutieri. Eu le urasc! Merg pe strazi si imi aud gandurile, le zic sa taca, iar ele incep sa-si aleaga masti, le vad in parinti, in iubiti, in oamenii de pe strada.

Precum copiii mici care plang si isi astupa urechile. Am descoperit in mine acest gest ciudat de a-mi ascunde auzul de parca gandurile ar veni de la cea desprinsa din mine. Iar cand le refuz, se intoarce in mine (eu iesita din contur) si incepe sa urle... De multe ori e nervoasa, da cu pumnii, ma istoveste si apoi cand isi pierde energia, ma lasa sa dorm tarziu in noapte. Este ea, cea cu care nu-mi mai place sa vorbesc. Nici macar nu mai vorbim, ci doar ne reprosam lucruri, eu: ca e paranoia, ea: ca sunt prea modesta, eu: ca e rautacioasa, ea: ca sunt prea slaba, si uite asa ajung sa fug de ea, ma ascund prin toate cotloanele creierului, ca intr-un labirint, de data asta insa sperand sa ma pierd, dar ea nemernica atata timp m-a alergat incat a invatat toate caile, drumurile, directiile si reuseste sa ma prinda de fiecare data cu garda jos. Invinge. Ma doboara. Mi-am dat seama ca cel mai bine ar fi sa dau la pace, adica sa o accept, sa traiesc cu ea avand convingerea ca ea are intotdeauna dreptate.

Vreau liniste, decat sa intru in conflict mereu, mai bine o ascult. In rest, caut sa nu mai semnez condica de prezenta in numele ei.

Posedere

L-am citit de curand pe Adrian Nuta (Despre iubirea nonposesiva si exuberanta) vorbind despre Principiile Arhetipale si regasirea Eului. Bucuria cartii a fost aflarea unor raspunsuri la multe dintre teoriile mele zdruncinate de experientele vietii. Aflata inca sub influenta acestora, dar si in preajma unui pericol ideologic, redau aici o pastila spre vindecarea noastra de imaginea falsa a unei iubiri nemarginite. Pana la urma totul are o limita.

Si comportamentul nostru nesabuit trebuie sa-si gaseasca limita. Frica noastra de a nu-i pierde pe cei din jur trebuie sa se astampere pana nu face victime.

Pana la urma la ce buna posivitatea? Ne transforma din subiecti in obiecte.

A poseda - a detine, a stapani, a dispune. A poseda din latinescu posedere - a se aseza deasupra (nici macar a sta deasupra, macar aici nu era caracterul unilateral atat de pregnant :P).

A fi deasupra cuiva inseamna a avea autoritate asupra lui. Incercarea de a-l poseda pe celalalt este o aparare impotriva fricii. Te temi de singuratate, de schimbare.

Iubirea insa nu taie aripile, nu le leaga fedeles, nu le condamna.

Iubirea nu ia ostatici, nu leaga oamenii de piciorul scaunului soptindu-le: esti foarte important pentru mine!

Iubirea nu construieste inchisori, nu inalta ziduri, nu angajeaza detectivi particulari.

Inchisorile sunt construite din frica.

Iubirea nu este posesiva si nici calculata. Nu-l retine pe celalalt cu forta, nu-l manipuleaza, nu-l santajeaza, nu-l cumpara cu promisiuni.

Iubirea nu ingradeste, ci respecta si amplifica libertatea.

Ii respecti alegerile si disponibilitatea de a iubi.

O iubesti suficient de mult pentru a avea incredere in luciditatea ei? Il iubesti suficient de mult pentru a avea incredere in intelegerea lui?

Daca alegerile celuilat te fac sa suferi e problema ta, nu a lui.

Te iubesc este o eticheta sublima pentru pachete mult mai ieftine si prozaice.

Cum imi spunea un prieten: Daca simti ca ai esuat in dragoste, te rog, nu da vina pe iubire, nu acuza dragostea pentru asta!

In iubire nu exista victime. Victimele exista doar in lupta.

Daca stai acum si plangi nu inseamna ca ai iubit, ci e semnul ca ai pierdut o lupta.

Ceea ce numim iubire in mod obisnuit este atractia pentru o realitate externa ce evoca sau activeaza intr-o anumita masura o realitate interna.

Dificultatile si conflictele apar atunci cand realitatea externa - barbatul sau femeia care te atrage - incepe sa se comporte altfel decat te astepti in baza imaginii existente inauntrul tau.

Sa renunti la iubire e foarte usor. Nu trebuie sa depui nici un efort. E de ajuns sa spui: Relatia noastra s-a incheiat.

Provocarea intensa este de a-ti invinge temerile si de a cuteza sa iubesti cu adevarat.

Si daca vei invata sa iubesti incurajand, stimuland si hranind libertatea celor din jur, atunci vei gusta fericirea.

Constiinta propriei vinovatii

M-a intrebat ieri un prieten ce simt atunci cand intru in biserica. Ei bine.... grea intrebare. De altfel nici nu i-am raspuns, avand in vedere ca pe el il ia somnul de cele mai multe ori.

Sunt atatea trairi care-mi invadeaza sufletul, incat devine dificil sa le dau glas de frica sa nu creez o ierarhizare sau sa ratez ceva. Cu toate astea voi incerca sa extrag cate ceva din experientele mele elitiste.

Sunt sentimente pe care le incerc si in alte conjuncturi, insa proximitatea sfinteniei din biserici face ca ele sa prinda alte dimensiuni.

Cand pasesc pragul unei biserici, un simtamant de liniste, pace ma prinde parca de picioare si imi da stabilitate. Nu e o doar o parere, e o convingere. Convingere ca intr-acolo unde pasii mei vor duce, sufletul gaseste alinare. Mai aproape de Dumnezeu.

Pacea devine ca o lucrare de restaurare. Toti suntem prinsi in diverse procese cotidiene ca intr-un carusel care cand se opreste nu inseamna ca i s-a terminat bateria, ci doar s-a stricat. E o nebuloasa in care spiritul s-a indepartat de dumnezeirea cu care a fost inzestrat. In fiecare dintre noi e o particica de dumnezeire. Unii o ingroapa, altii o slefuiesc pana isi pierde din stralucire, ceilalti o pastreaza in conditiile propice pentru a-si extrage energia din ea. Viitorul. Pacea.

Acea siguranta ca acolo esti tu si bunatatea, frumosul, intelepciunea, ca nimic rau nu o sa ti se intample ca doar esti sub mantia protectiva a lui Dumnezeu. Si ii multumesti pentru acea armonie cu El.

Ce frumos ar fi ca toata lumea sa traiasca in armonie, sa nu exista razboaie, o lume asadar fara George W. Bush si fara iubita lui, Bin Laden, ca sa il citez pe un companion virtual.

Singura lupta pe care o avem de purtat este cu propria noastra fiinta, sau mai bine zis, cu acea parte a fiintei care se pateaza prin fapta rea.

Intaia conditiei ca pacea sa fie intre oameni este constiinta vinovatiei fiecaruia dintre noi.

Daca vom realiza ca nu suntem fara de pacat, ba chiar mai mult, ca sufletul ne este intinat si ca in atatia ani de cand convietuim pe acest pamant s-au strans ceva in cartea lui Dumnezeu, vom renunta la a mai fi mandri, certareti, neiertatori, barfitori, sfidatori si, astfel, sute, mii de pericole ar fi neutralizate.

Smerenia este cea mai credincioasa chezasie pentru un virtuos in fata caderii.

In mandrie exista uitarea lui Dumnezeu si uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobandita fara o constiinta sporita a prezentei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucura de infinitatea lui Dumnezeu, nu insa ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeste in acelasi timp nemarginirea si iubirea. Smerenia elibereaza mintea. Prin ea ne regasim eul nostru autentic care exercita farmecul prezentei lui Dumnezeu, regasim pacea raiului pierdut de Adam si Eva.

Pacea este calea, cum spunea Mahatma Gandhi.

O judecata a ratiunii prin care persoana umana recunoaste calitatea morala a unui act concret pe care intentioneaza sa-l faca sau l-a implinit. Fara folosirea ratiunii nu exista constiinta. Iar educatia constiintei garanteaza libertatea si da nastere la pacea inimii.

Totodata, porunca lui Hristos nu este o norma etica.

Crestinismul nu trebuie coborat pana la nivelul unei doctrine morale asa cum fac reprezentantii culturii umaniste, lipsiti de o experienta religioasa autentica si care au ajuns la concluzia finala a inutilitatii religiei in care ei vad doar un principiu de constrangere pentru ignoranti.

Cuvantul lui Hristos e duh, e viata. Duhul te inzestreaza, viata se traieste. Credinta nu se analizeaza, rationeaza. Religia se infaptuieste. Credinta trebuie sa-ti penetreze intreaga traire. Marturia dragostei este impletita cu inevitabila noastra daruire ca jertfa.

Si nu vorbesc de jertfa suprema. Suntem mult prea incapabili. Ci de renuntarea la dorintele care ne duc pe un teren minat. Jertfa ca renuntare la pacate.

O jertfa de lauda si multumire.

Toate acestea le traiesc de fiecare data cand reusesc sa-mi cobor sufletul de pe mormanul pacatelor in smerenia evlavioasa.

Pace, armonie, vinovatie, smerenie, iubire, multumire.

Si de fiecare data imi propun sa fiu mai bun. Un om dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Mereu dau gres.

Insa educatia constiintei vinovatiei va da nastere pacii inimii.

Haideti sa avem un tel.

Prioritatea - schimbarea

Sa vorbim despre schimbare. Aceasta schimbare invocata in alegeri, la fiecare proiectie a unui nou mandat... schimbarea la fata a Romaniei, a fiecaruia dintre noi. Change we can believe in... Si Obama a invins!
Mereu am spus-o si o s-o repet: omul este dator sa schimbe ce e rau in el.
Noi insa cand gandim spre schimbare, gandim noul... necunoscutul ne sperie, dar ne atrage... pur si simplu ne dorim altceva, fara sa gandim daca e bine, e rau sau e potrivit. De multe ori schimbarea nu inseamna decat o fardare a unei realitati pe care nici macar nu suntem dispusi sa o ingurgitam. Ne sulimenim, ne fandosim, ne ipocrizam... in loc sa ne innoim.
Innoirea spiritului in bunatate, echilibru, prestanta gandirii.
Intotdeauna m-am intrebat de ce oamenii fug dupa aparente si prefera falsa impresie in locul autenticitatii personalitatii sale. Unii se dau destepti, altii se plac bogatii, toti insa sunt frustrati de nimicnicia sufletului lor.
Niciodata nu mi-a fost rusine cu mine. Poate m-am simtit stanjenita de anumite lucruri, purtand in memorie anumite complexe (complexe in sensul de tendinte inconstiente formate in copilarie pe baza anumitor relatii familiale si/sau sociale, care determina comportarea ulterioara a persoanei), insa niciodata sa-mi doresc sa intru in pamant, sa ma spulber pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce am realizat, pentru ceea ce am construit din trecutul si prezentul meu. Asta poate si datorita faptului ca, in cazul meu, timpul nu a trecut fara rod, dar sunt sigura ca fiecare dintre noi, dupa masura puterii si a dorintei am reusit ceva: o casa, o familie, un prieten, un copil, un servici satisfacator, o apreciere, un zambet. Fiecare am avea ce sa culegem zilnic doar daca mentinem fruntea sus si inima deschisa.
Blandetea... cea mai insemnata calitate... si nu ma refer la blandetea bunicilor, adusi de batranete si mult prea intelepti ca sa ridice vocea... ci blandetea omului de 20, 30, 40 de ani...
Sa fim blanzi, sa fim rabdatori, sa nu ne agitam la fiece vorba, sa masuram cuvantul, iar orice gest sa porneasca dintr-o daruire de bine. Blandetea vine dintr-o cugetara sanatoasa. Efrem Sirul spunea: daca vrei sa biruiesti iutimea, castigandu-ti blandetea si indelunga rabdare, adu-ti aminte de Domnul Iisus Hristos. El ne-a poruncit sa ne facem urmatori ai blandetii Lui, zicand: Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre.
Blandetea este starea nemiscata a sufletului, care ramane aceeasi in necinstiri ca si in laude.
Daca ne imbracam in toata blandetea si nemanierea, nu vom obosi mult ca sa slobozim mintea din robie.

Asadar sa cautam frumosul, sa facem binele, sa rostim bucuria.

Asta sa ne fie schimbarea.

Sa biruim prin blandete!

Traiasca Regele!

Dupa o noapte cu ochii beliti la CNN si in amintiri, am primit vestea. La ora 02.25, ora Romaniei, Fred Corral, legistul-sef din LA, a confirmat pentru CNN decesul lui Michael Jackson, care ar fi implinit pe 20 august 51 de ani.
Un start de imagini si amintiri cu cantec mi-ai trecut prin minte. Desi aveam doar 11 ani la al doilea concert Michael, am pastrat o imagine a unui om care a luptat sa depaseasca barierele societatii prin propriul sacrificiu. A mutat muntii, a inaltat spirite, a dat viata muzicii din noi prin compozitiile sale. Un om desavarsit. Fie ca il admiram, il inganam sau repetam in oglinda celebra miscare din bazin, toti l-am adorat.
Un gest de multumire si un moment de reculegere.
Regele n-a murit. S-a dus sa se odineasca putin.
....................................................................................

Ce urma lasa soimii-n zbor?
Ce urma, pestii-n apa lor?
Sa fii cat muntii de voinic,
Ori cat un pumn sa fii de mic,
Totuna e!
Si rand pe rand
Ne ducem toti!

Demnitate

Demnitate
Respect. Onoare. Morala. Prestigiu. Vrednicie. Respect
Respect fata de tine insuti.
Tine de modul in care ne formam, in care ne educam caracterul si sensibilitatea.
Demnitate nu inseamna orgoliu, nu inseamna incapatanare. Ci a ramane puternic in fundamentele in care crezi, a crede in tine.
A te purta cu cuviinta, a accepta naturalul, a te inclina in fata ratiunii.
Dimitrie Gusti spunea ca demnitatea nu este o atitudine agresiva, de tiranie a eului propriu. Dimpotriva, este o condiţie etica, pentru a ne apara convingerile proprii. De asemenea nu este nici o exagerare a constiinţei de sine, ci o consecinta a acesteia atunci cand ea functioneaza in conditii sufletesti satisfacatoare.
Viata ne aseaza in fata diverse momente in care ne vedem determinati spre un anumit comportament: in fata sefului de la care trebuie sa obtinem un salariu in avans sau un job mai bun, in fata unui coleg care si-a pus toata increderea in sprijinul tau, iar azi trebuie sa pleci mai devreme, in fata parintilor cand ai gresit. Poti sa arunci cu laude si cu saliva ori poti sa arati ca intr-adevar meriti, poti sa te rastesti sau sa-ti ceri scuze amanand pentru a doua zi, poti sa te alinti sau sa pleci capul si sa recunosti ca ai gresit.
Majoritatea credem despre ceilalti ca le place sa fie lingusiti. Aruncam cu replici frumoase, mangaiem egoul, facem complimente in speranta ca vom culege aprecieri. Dar obtinem etichete de pupincuristi. Si cel mai adesea pupincurintii sunt "sufletul echipelor" ca, deh! sunt in gratiile tuturor (in aparenta desigur).
Tatal meu mi-a repetat de mic copil: intotdeauna sa te porti cu demnitate. Orice s-ar intampla. De te calca lumea in picioare, ramai stapana pe tine, pe convingerile tale si treci mai departe. Cu fruntea sus. Iar de gresesti, gaseste taria de a-ti cere iertare, de a repara raul. Si invata.
Data viitoare vei fi mai puternica.
Cata dreptate, cat adevar.
Totul este sa-ti pastrezi identitatea, sa nu pierzi din imacularea spiritului tau, sa te trezesti dimineata impacat, sa privesti oamenii in ochi, sa nu traiesti in umbra nimanui. Sa pastrezi ceva din demnitatea ierbii care refuza sa creasca pe drumuri.
.....................................................
If I fall, if I succed
At least I leave as I believe.
No matter what they take from me
They can't take away my dignity.

Termen de comparatie

Din toate experientele pe care le-am avut, am incercat sa trag invataturi. Sa le analizez, sa le clasific, sa le categorisesc si sa-mi formez adevarate principii de viata, fundamente care sa stea la baza intregii mele evolutii personale. Un sistem propriu de decodare a diferitelor situatii, astfel incat din primele perceptii sa concluzionez un intreg sir de rationamente, un fel de shortcut pentru fiecare intamplare. Daca va spune asta si va face asta in urmatoarele 5 minute, deci, e clar! e asa si pe dincolo si apoi va urma asta si ailalta, etc.

Ganduri, ganduri, ganduri.

Cate ganduri ne facem adesea si de multe ori fara rost. Doar asa ca exercitiu al creierului sau al imaginatiei. Sau poate a lipsei de imaginatie. De ce nu?

Poate de aceea stereotipizam oamenii si faptele. Suntem prea ingraditi mental si nu acceptam ca altul reactioneaza altfel, ca, desi a zis sau a facut asta, a gandit contrariul sau a avut o motivatie intemeiata. Noi, nu! daca o persoana repeta un fapt realizat de cineva caruia i-am pastrat o amintire nu tocmai placuta, atunci istoria se repune pe rol. O istorie din care stii deja ca nu ai de castigat nimic. Ca deh! suntem niste interesati si pesimisti pe deasupra.

Dar nu e intotdeauna asa, unele lucruri pot parea la fel... pot mirosi la fel, pot atarna la fel... dar concentrarea, nucleul sa fie altul.

De cate ori nu am auzit din glasul iubitilor care au fost ei iubiti de-a lungul timpului cuvinte ca: vreau sa te fac fericit/a, vreau sa te implinesc, etc. Acum cand le auzim din nou, pufnim in ras (cei mai naivi probabil se emotioneaza si bravo lor), privim circumspect, apoi ironizam un pic situatia ca sa ascundem de fapt lipsa noastra totala de incredere. De ce neincredere? Pentru ca ne-am fript. Si nu o data, nu de doua ori, poate ca de cele mai multe ori. Intr-adevar unele vorbe le spunem poate cu prea mare usurinta, incat am inceput sa le pierdem din valoare, dar asta nu inseamna minciuna. Daca omul doreste la momentul t ca vrea sa te faca fericit/a, de ce sa o tina pentru el, de ce sa nu il crezi? Cum ar putea sa isi exprime verbal trairea daca nu folosind cuvinte ca: vreau, fericit, te fac, eu, pe tine, etc. Asta cu implinirea (exact in forma asta) am spus-o o singura data. Am simtit-o, am ezitat, dar am vrut sa-mi duc testul pana la capat. I-am exprimat-o exact la fel, desi puteam sa gasesc o metafora in loc. Am preferat sa o spun asa pentru ca stiam ca a mai auzit-o. Voiam sa vad reactii. Cu toate ca, in stereotipia mea, stiam care va fi reactia. Si a venit, respirat pe nas a deceptie si indoiala.

Mi-au dat lacrimile. Pur si simplu. Cat ne pierdem din valabilitatea unor ipostaze, pentru ca sufletul ori e ancorat in trecut ori, daca a reusit sa se smulga din trecut, aduce in prezent traumatisme, cicatrici.

Sa zicem ca am gasit o explicatie a reticentei unei noi implicari in teama de a nu fi agatat de o nebuloasa din care sa te trezesti singur.

Dar eu de ce am plans? Stiam ce simt, ce spun, cum are sa reactioneze, cum in mod normal as reactiona eu. Cu toate astea am plans. Am simtit ca am pierdut o cale, sau, mai bine zis, am simtit neputinta de a construi o punte catre adevar, catre puritatea trairii si increderea sentimentului. Stiu ca a identificat acea ruptura a podetului la care tot caram pietre zi de zi, cuvinte, priviri.

Si totul a pornit de la termene de comparatie. Cum ne facem noi viata amara scarmand in trecut, ne dor mainile, sufletul, dar tot scarmam, pana ramanem natangi sufleteste. Aveam aceasta curiozitate bolnava de a afla cum a fost cu fostul/a, vrem picanterii, cautam ramasite, investigam cazuri, sufletul doare, dar noi nu! tot cautam in urma, pentru a face comparatii. Cu mine tot la fel se poarta, si mie imi spune aceleasi lucruri, aceleasi amintiri, vibratii, acelasi final??? Pentru ca finalul ne sperie. Vrem sa stim trecutul, doar sa facem ceva de-a-ndoaselea pentru a nu se sfarsi la fel! Dar a nu se sfarsi la fel nu inseamna a nu se sfarsi niciodata!!! Asta ma chinui sa inteleg, de ce ne pierdem vremea cu cercetari, cand vedem cat de camatareasa e ratiunea si timpul? Iubim? Da, iubim. Atunci sa iubim.

Totul a fost candva. De aceea ne pare viata o unduire fara substrat si o leganare fara substanta. Lumea nu se repeta, chiar de pare ca traim in rasfrangerile unei lumi trecute, careia ii depanam ecourile intarziate.

Seductie si inca un pas

Astazi in propusesem sa scriu despre insingurare, dar a fost mult prea placuta trezirea de dimineata (pana si alarma telefonului lui imi dedica parca sentimentul suprem), si nu mai gasesc in mine acea concentrare, esenta care sa releve in culorile realitatii fatetele singuratatii; astfel ca o sa prefer sa ma gandesc la ce inseamna a face dragoste aproape perfect (desi cartea lui Bebe am citit-o prin anul I de facultate) - amorul, cum imi place mie sa-i spun. Amor, ca parte trupeasca a iubirii, a pretuirii senzitive a partenerului.

Murphy spunea ca dragostea tine de chimie, pe cand sexul de fizic(a), insa mult mai plina de esenta este legea conform careia amorul este triumful imaginatiei impotriva inteligentei. Caci a face dragoste aproape perfect inseamna sa-ti lasi frau liber imaginatiei si senzorialului.

Si trebuie sa incepi cu tine insuti, sa te cunosti, sa explorezi. Cum ne fofilam cand vine vorba de obtinerea orgasmului prin autoexcitare! Dar daca noi nu ajungem sa ne cunoastem, nu invatam sa ne controlam reactiile, sa ne conducem excitarea spre intensitate si sublim, cine va putea? Ganditi-va numai la rolul musculaturii erotice!! Totul e constructiv atat timp cat nu devine o practica consecventa si nu ajungem sa gustam doar placerile provocate. Atat timp cat scopul este descoperirea ta ca sensibilitate, iar aceste trairi le folosesti in crearea feeriei care va aduce implinirea, totul e in regula.

A face dragoste aproape perfect....hmhhh e clar ca iti trebuie un barbat aproape perfect. El este cel care conduce piesa, el iti canta suav la tampla, iar tu visezi sub ritmul respiratiei sale. Trebuie doar sa ii transmiti semnale, ce-ti doresti, cum iti place. Exteriorizarea este esenta. De aceea oamenii stau beliti la filme pentru adulti si e nevoie de o singura miscare si-si gasesc terminarea. Pentru ca actorii se exteriorizeara, se misca, privesc intr-un anumit fel, isi vorbesc, gem de placere (chiar daca e doar teatru); ei incearca sa exprime, iar aceasta exprimare este perceputa senzorial de privitori. Exprima-te si mergi mai departe... concentreaza-te doar asupra senzatiei, doreste-ti sa amplifici acea placere, du-ti la extrem trairea, fi tandra si salbatica. Intotdeauna am crezut ca nu exista femei care stiu sa f*** bine si femei care nu stiu... femeia este in pat ceea ce barbatul starneste in ea. Starnirea aceasta este pasiunea despre care ne vorbesc poetii. Provocarea, dorinta, dezlantuirea. Iar cand ea este presarata cu o dragoste dezinteresata, atunci poti gusta cu adevarat din fericirea imperecherii. O uniune perfecta, atat in plan ideatic, sentimental, cat si fizic. Poate de aceea exista aceasta reticenta in a face sex inca de la primele intalniri, nu doar pentru ca exista teama de consideratii ulterioare urate, ci de faptul ca s-a dovedit ca a face dragoste dupa o perioada in care incepi sa il cunosti, sa il ravnesti, aduce momentului un farmec deosebit: acea satisfactie a seductiei, a daruirii, a cureririi, a vibrarii in bratele barbatului pe care vrei sa il iubesti. Si acum, si azi, si maine.

Nu pierde aceasta dorinta.

Din aceasta dorinta se nasc progeniturile noastre. Din aceasta incrucisare a rationalului, a spiritului si a trupului. Din gustul pantecului, din freamatul sangelui ne zidim viitorul.

.....................................................................................

Mi-era dor sa scriu o poezie

Cu fir de marmura

Infipt in teasta mea.

Cand glasul noptii ma-mbie

Sa-mi umplu gura mea

de-a ta

Si sa-mi lipesc sublim urechea

De soapta ta de printre randuri

Apoi

sa te veghez de-a pururi.

Un zid divin ridic in noi

Triumf, iubire si nevoi.

Credinta in iubire

Am auzit de multe ori ca in dragoste ai mai mult succes (caci DA! toti alergam succesul ca un izvor de apa vie) daca te stradui sa devii obiectiv in orice situatie... si, as adauga eu, sensibil in momentele in care nu esti obiectiv. Insa cat de capabili suntem noi, rational vorbind, sa clasificam momentele in oportune pentru o anumita stare sau alta? Daca ai aceasta capacitate de a fi obiectiv si rational, fata de toti oamenii cu care vii in contact, drumul spre profunzimea dragostei e unul sigur?

Se spune ca puterea omului de a iubi depinde de capacitatea sa de a iesi din narcisism, de a creste si dezvolta o orientare productiva spre relatiile cu cei din jur. Dar pentru dezvoltarea acestei capacitati este nevoie de credinta... de o convingere care isi are radacini atat in experienta gandirii, cat si in cea a simtirii...mai ales intr-o productivitate a trairii.

Credinta este absolut necesara... in acceptarea sentimentelor lui, in esenta personalitatilor lui, in iubirea sa, in motivatia ta, in acel nucleu care te face sa vibrezi la orice atingere, in ideea ca acea atingere e dorinta, in dorinta de a fi impreuna, in convingerea unei identitati comune, in iubire. Sa crezi in el inseamna sa crezi in seriozitatea si stabilitatea atitudinilor lui, ca acestea sunt izvorul unui sentiment curat, dezinteresat, in respectul fata de autenticitatea emotiilor lui, sensibilitatea sa.

Credinta in noi insine este o conditie a capacitatii noastre de a promite.

Credinta in propria ta iubire.

Cu cat aceasta credinta este mai mare, cu atat potentialitatea iubirii creste.

Sa ai credinta inseamna sa ai curaj. Sa fii capabil sa-ti asumi un risc, sa fii gata sa accepti suferinta si dezamagirea. Nu te poti inchide intr-un sistem defensiv in care privesti distantarea si posesiunea ca mijloace ale securitatii... fara sa devii prizonier.

Sa iubesti inseamna sa ai curaj. Curajul sa judeci anumite trairi valorice ca fiind de o importanta colosala asumandu-ti riscul de a pune totul in joc pentru acea traire. Cum zicea si Mussollini: sa traiesti periculos, desi se referea la un curaj al disperarii, iar nu al dragostei.

Se mai intampla sa fim si tradati... si cu fiecare tradare credinta slabeste, iar aceasta slabiciune, amplificarea ei duce la noi tradari, ca intr-un cerc vicios. Si in acele momente, desi constient, te temi ca nu vei fi iubit, inconstient, te temi sa iubesti.

Sa iubesti inseamna sa te angajezi, cum spuneam intr-un post anterior, dragostea este o judecata, o promisiune. Sa iubesti inseamna sa te oferi pe de-a intregul, avand speranta ca dragostea ta va produce dragoste.

Incep sa consider iubirea ca o trasatura de caracter. Pana la urma ea nu trebuie sa se manifeste doar pentru o singura persoana sau cercul restrans al familiei. Nu vreau sa fac disertatii acum despre idealul religios al iubirii aproapelui, insa daca toti am incerca iubirea fata de tot ceea ce ne inconjoara, am practica corectitudinea la nivelul fiecarei relatii interumane, toata aceasta aureola de sentimente pozitive ne-ar imbratisa pe toti si fiecare dintre noi am culege bucurii si respect. Un psihanalist arata ca dezvoltarea eticii corectitudinii este contributia etica specifica a societatii capitaliste: sa faci altora ceea ce ti-ar placea sa-ti faca ei tie. In fapt insa, aceasta este o versiune populara a biblicului: iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti. Sa fii responsabil pentru el, sa te simti una cu el, sa te implinesti alaturi de el si prin el.

Simplu:

Sa iubesti...

Aceasta este nevoia prima si ultima, reala a fiecarei fiinte umane.

Iar eu iubesc.

Din categoria sertarul cu vechituri

Reciteam aseara din notitele unei veri de liceu si am ajuns la concluzia ca un autor este cu atat mai pricopsit cu cat reuseste sa ramana in subconstientul cititorilor, modul acestora de exprimare, exteriozare fiind in deplina consonanta cu cele adulmecate din opere. Redau aici cateva fragmente, data viitoare sa-mi desfat nostalgia si fara cautari sub praf.

"Simteam oboseala. Exact ce m-as fi putut astepta, in modul in care m-as fi putut astepta. Pentru ca intr-adevar, in subconstient, ma asteptam sa se intample si chiar in forma asta. Ma obosea ca o repetitie, ca o rutina, ma calca pe nervi. O lume moderna, o lume a consumului in care si moartea a devenit un bun de consum.

Si nu numai moartea. Banuiala ei. Spaima de ea. Confirmarea ei. Disperarea. Revenirea. Incercarea unei ultimi atitudini morale. Refacerea scarii de valori. Sfarsitul demn. Sau, dimpotriva, sfarsitul cu naruirea oricarei stapaniri, cu pierderea infatisarii de om. Sau sfarsitul iluminat de regasirea lui Dumnezeu. Sau sfarsitul in care agonizantul il blesteama pe Dumnezeu, il acuza, il injura, numeste lumea absurda si imbecila, destinul - orb si hidos.

Sau chiar moartea ca o eliberare, ca o mare bucurie a spiritului si carnii. Sau orice altceva.

Toate se cunosc, sunt la indemana oricui, le gasesti de vanzare la colt, in cantitati de masa si la preturi de masa...

Toata lumea stie azi ce trebuie sa faca, in orice domeniu, stie deci ce trebuie sa faca si in cazul mortii. Daca nu stie, cauta in dictionar. Dar de obicei stie. Chiar daca nu a citit, a auzit, i sa- povestit, a vazut la cinema, a prins la TV, la patru dupa-masa vineri, cand vine de la slujba si deschide aparatul, trage cu ochiul in timp ce mananca, afla adevarul in timp de isi baga lingura in gura.... inainte sa doarma ca sa arate odihnit in seara de sambata, la opera, la teatru ori la pocher ori la orice stie ce petrecere.

Toti stiu totul despre moarte. Vina razboiului probabil. Prea multi au fost omorati, striviti de bombe, otraviti de gaze, strabatuti de gloante, prea multi au vazut-o cu ochii lor, au facut-o cu mana lor, au povestit-o. In fiecare familie e cate unul care stie cum sta treaba, asa cum pe vremuri in fiecare familie o femeie stia sa coaca paine.

Mor apoi si aceia, dar stiinta lor o mostenesc cei tineri.

Asa si eu. Stiu tot. Stiam din prima clipa tot.

Imi dau bine seama, nu m-am indoit nici o clipa ca ce stiu nu e adevarat, dar e suficient de adevarat ca sa nu mai cautam si noi, fiecare in felul lui, in viata lui proprie, adica in moartea lui proprie, un adevar mai solid."

Ce problematica ma pasiona la 15-16 ani cati aveam :))

Adolescenta cred ca va ramane perioada cu zbuciumul cel mai intens, perioada cea mai bogata in trairi si pasiuni, in ganduri marete si rataciri sublime. Incerc sa-mi amintesc ce autor mi-a transmis aceasta stare, daca nu Cioran, atunci cine?

...............................................................................

Nu ma cuprinde sfera fara bresa

Golul va ajunge sa-mi zdrobeasca pieptul

Luna orbeste cand

Albastrul incatuseaza pamantul...

Cea mai inselatoare forma de iubire

Nu de putine ori am cunoscut oameni care iti taiau rasuflarea, pe care ii doreai aproape, fara explicatii, intr-o contopire extazica. O sete de fuziune, de uniune cu acea persoana, chiar si necunoscuta tie. Te contraria (intr-un mod atractiv evident), te atragea, te starnea. O iubire exclusivista, nu universala si, poate, cea mai inselatoare forma de iubire dintre toate cate exista.

O percepem ca acea stare a indragostirii, cu caderea brusca a barierelor care exista intre cei doi "indragostiti". Dar aceasta relatie pe cat de intensa este, pe atat de scurta va fi. Dupa ce strainul a devenit o persoana intim cunoscuta, nu mai exista bariere de trecut, nu mai exista o apropiere brusca de realizat.

Daca ar exista mai multa profunzime in trairea noastra, am putea sa simtim nemarginirea celuilalt, iar miracolul depasirii barierelor s-ar putea produce mereu, din nou, in fiecare zi. Atunci nu am mai privi uniunea fizica - depasirea separarii.

Experienta indragostirii este intotdeauna exaltanta, interesanta, dar devine tot mai putin intensa, pana ce se termina cu dorinta de a face o noua cucerire. Iluzia ca noua "dragoste" va fi diferita de cele consumate deja, se datoreaza caracterului inselator al dorintei sexuale.

Aceasta dorinta nu este insa numai o pornire carnala, cum o privesc unii, un apetit fizic sau un mod de inlaturare a unei tensiuni, ci o tinta spre uniune. Aceasta dorinta pana la urma poate fi stimulata si de iubire. Dat fiind acest stimulent, cei mai multi ajung cu usurinta la concluzia, gresita de altfel, ca se iubesc unul pe altul, cand de fapt ei doar se doresc reciproc. Iubirea poate inspira dorinta de uniune sexuala; in acest caz, un autor spunea ca relatia fizica este lipsita de cupiditate, de dorinta de a cuceri sau de a fi cucerit, fiind in schimb plina de tandrete. Daca iubirea erotica nu este si iubirea frateasca, ea nu va duce niciodata la uniune, decat intr-un sens orgiastic, trecator. Fara iubire ramanem niste straini, iar odata pierduta iluzia, instrainarea este tot mai puternica, iar departarea ireversibila.

Tandretea nu este in nici un caz o sublimare a instinctului sexual cum considera Freud, ci produsul direct a unei iubiri dincolo de formele fizice.

Acest produs exclude egocentrismul in doi. Depaseste izolarea, neramanand izolati de restul lumii si instrainati de ei insisi.

Exclusivitatea presupune ca doar ca fuzionez deplin si intens numai cu o singura persoana, cea pe care o iubesc.

In iubirea erotica lipseste vointa. Sa iubesti pe cineva nu este doar un simtamant pasionant, ci este si o decizie, o judecata, o promisiune, cum frumos spunea Erich Fromm. Cum voi considera eu iubirea vesnica, daca actul meu de iubire nu implica judecata si decizie?

........................................................................................................

In orgoliul nostru surd
suna lin...
numai frunza muta
isi trece gandul
prin parul meu.

La inceput era Cuvantul

Si Cuvantul era de la Dumnezeu

Si Dumnezeu era Cuvantul (Ioan 1,1).

Rascolitoare si plina de intelesuri aceasta exprimare atunci cand te gandesti la puterea cuvantului. Chiar si acest gand nu putea fi exprimat decat prin puterea cuvintelor.

In universul sa intim, in interiorul sau nedescifrat de nimeni, omul gandeste, traieste si percepe lucruri de o larga diversitate, de o mai mare sau mai mica importanta, prin cuvinte.

Nimic din toate acestea nu poate fi conturat, cat mai aproape de adevar, decat prin folosirea cuvintelor intr-un mod tacit.

In felul acesta, putem spune ca rolul cuvintelor de a forma si pastra echilibrul interior este determinant. Ele definesc punctele de intrepatrundere a tot ce reprezinta viata spirituala si materiala.

Sa nu uitam ca nimeni nu poate trai singur. Omul simte nevoia comunicarii pe diferite planuri, social, politic, economic, sentimental, cu societatea din care face parte integranta. In aceasta legatura ce se creeaza intre om si societate, pe de o parte, si intre fiecare dintre membrii societatii, pe de alta parte, un rol hotarator il au cuvintele.

Respectand cu acuratete intelesul fiecarui cuvant, constient de valoarea lui, oamenii vor reusi sa se faca intelesi, astfel incat echilibrul, respectul si iubirea vor caracteriza relatiile dintre ei.

Cuvintele, ca esenta, trebuie sa reprezinte o punte de intelegere interumana. Folosirea lor intr-un mod haotic, fara o dreapta cumpanire a sensurilor, nu poate conduce decat la dezbinare, ura si egoism, pierderea autenticitatii trairii noastre.

Cum sa nu remarci puterea cuvintelor cand ele pot sa plimbe sufletul de la formal la relatie, de la sublim la urat, de la teluric la dumnezeire.

Sa nu risipim cuvintele!

.........................................................................

E trist cand omul nu traieste

Sensul cuvintelor scrise de el

Cand insasi poezia-l amageste.

E trist cand toate se sfarsesc la fel...

Si eu scrisei aceste poezii

Ca peste ani sa-mi amintesc

De versul lor fara culoare si-nteles

O simpla incercare lipsita de succes.

O clipa si apune omul

O clipa... si ne nastem iara.

Si-om vrea intelepciunea lumii

S-o deslusim in taina vietii.

O clipa doar de necredinta

Si-atunci se naste tradatorul

Si grindina vuind s-abate

Si-n mai pamantu-i fara roade.

A trecut...

Ne-a despartit viata fara rost
Aproape ti-am uitat si chipul drag.
Tarziu, azi, cade-o lacrima-n prag
Pentru ce-am vrut sa fie si n-a fost.

Cu bisturiul rece, incisiv
Zadarnic as deschide rana veche
Cand si pasul tau e decisiv
Si-n drumurile vietii mi-am aflat pereche.

Din drumurile noastre-ntoarceri nu-s
Dar voi pastra iubirea ce s-a dus
Si voi adauga regretul meu nespus
Pentru ce-am vrut sa fie si n-a fost.

Respectul crestinului

Parca sunt un tanar imbatranit prea devreme care cauta prin stivele vietii amintiri pentru o toamna tarzie.

Ei bine, in cautarile mele am gasit o lucrare la religie de cand eram, cred, in clasa a 9-a pe care o s-o redau spre desfatarea-mi si cu dorinta de a pastra aici gravura acelor vremuri:

Titlul era: Respectul crestinului fata de creatia lui Dumnezeu

"Totul porneste de la respectul fata de tine insuti.

Sa intelegi faptul ca esti creatia lui Dumnezeu, fara sa ajungi la o mandrie nemasurata, mi se pare cea mai mare dovada de intelepciune.

Inainte sa te intrebi ce este Dumnezeu, intreaba-te cine esti.

Unde mintea omeneasca nu ajunge, acolo patrunde duhul, sufletul, caci acesta este direct de la Dumnezeu; trupul - tanara, praf si pulbere.

Intai respectul fata de tine insuti, caci tu te oglindesti in toate.

Tot ceea ce il inconjoara pe om il caracterizeaza.

Tu esti celalalt.

Fiecare este eu.

Respect!

Mami imi spunea ca barbatul trebuie mai intai sa-si respecte sotia, dragostea vine ca un foc aprig, arde tot si se stinge. Daca exista respect, va exista trainicie.

Eu insa nu vad respect fara dragoste, si nici dragoste fara respect. E un drum gresit? Iubirea de sine e un pacat? Atata timp cat sinele il vad in ceilalti, cred ca nu. Nu de multe ori suntem orbi?

Eu ma iubesc, caci ma iubesc, recunosc, pentru ca Dumnezeu ma iubeste, ma iubesc fiindca sunt raza din Dumnezeire, port chipul Sau. Daca il port cu cuviinta...? hmhhh sa raspunda smerenia! Smerenia ca parte din mine, din tine, sa o iubesti.

Dragostea, rabdarea si nadejdea.

Toate ne vorbesc despre Dumnezeu. Nu omul din cer, ci timpul. Blaga spunea: "Daca Dumnezeu a facut omul dupa chipul si asemanarea Sa, nu inseamna ca Dumnezeu este un om in cer, ci ca omul este un Dumnezeu pe pamant."

Iti pare rau ca timpul trece? Iubeste! Multe sunt de spus, si mai multe de facut si simtit.

Sa meriti intr-adevar pecetea de crestin. Sa ai respect fata de crestinatate, sa crezi in tot ce e bun in tine caci astea-s de la Dumnezeu.

Totul e dincolo de cuvinte, dogmatica, spatiu.

Timpul este Dumnezeu.

Timpul care nu te ocoleste, ci inviaza cu fiecare clipa care trece. Poti sa-l intorci in favoarea ta sau sa te lupti cu el la nesfarsit, nu-l vei invinge.

Credinta e simtire. Sa nu gandesti daca e bine sau rau, sa simti numai binele. Simtirea se transforma in fapta. Credinta fara fapte e moarta, zice apostolul Pavel.

Tema, dupa parearea mea ar fi trebuit sa se numeasca "respectul sau, mai bine, lipsa de respect a omului fata de el insusi". Cati mai purtam in noi chipul lui Dumnezeu? Si daca il purtam, este pentru ca meritam, sau doar din dragostea Lui pentru noi?! Pacat ca in loc sa-l ingrijim, sa-l miruim, sa-l scoatem la lumina, sa-l laudam, il afundam in necuratia cugetului nostru.

Pocainta este duhul cel bun.

Pocaiti fiind, respectul va straluci de curatire, iar nu de nefiinta."

Acestea scriam prin anul 2001 la o ora de religie. Recitesc aceste randuri... cata lumina, cata drama in lupta mea interioara. Am pierdut din acea lumina, dar am pastrat aceeasi lupta cu ideile, cugetarea, imanenta absolutului.

"Pocainta nu e o intoarcere spre sine, nici o concentrare asupra disciplinei personale, de genul unui atletism duhovnicesc, ci o deschidere spre o viata noua, si printr-aceasta, deschidere spre ceilalti." (Robert Taft)

M-am inchis intr-un cerc

Am trait un sentiment ciudat in ultima seara. Subconstientul ma suprinde cateodata intr-un mod nu foarte placut. Ma gasesc spunand lucruri pe care vreau sa le aud adresandu-mi-se. Am observat ca de fapt ceea ce cautam in ceilalti este ceea ce cautam in noi, vrem sa ne regasim, vrem sa rezoneze in noi.

Saruti pentru ca vrei sa fi sarutat, imbratisezi pentru ca simti nevoia unei imbratisari, spui vorbe vorbe frumoase pentru ca vrei sa-ti incanti auzul.

Cautam in ceilalti identitatea noastra, o oglinda in care sa admiram frumusetea chipului nostru. Asta pentru ca ne iubim.

Oricat de frustrati, complexati am fi, la un moment in experienta noastra ne place de noi, de aceea ramanem asa si de cele mai multe ori ne vine foarte greu sa ne schimbam.

Ne mulam, ne adaptam, disimulam, dar nu ne schimbam.

Ramanem aceeasi oameni fazi, nestatornici pe alocuri, dar imuabili.

Desi omul e dator sa schimbe ce este rau in el, noi ramanem aceeasi.

Cu aceleasi dureri, ganduri perverse, cautari de cele lumesti, satisfactii calatoare, alergam efemerul, apoi ne vaitam ca am obosit, ca suntem stresati, ca nu ne intelege nimeni. Si cel mai rau este ca ne agatam de iluzia iubirii, ne imbatam cu apa rece si ne trezim singuri. Speriati. Aruncam cu vorbe dure caci altii isi bat joc de noi, de dragostea noastra, de autenticitatea noastra.

Cand noi toti suntem o apa si un pamant.

Tot ceea ce incercam nu e in vederea schimbarii in bine, ci doar intindem bratul sa nu ne reprosam ulterior ca nu am incercat.

Spunem vorbe ca sa fie spuse, asteptam raspuns, daca primim, il inghitim si gata, daca nu, ne revoltam.

E o falsa lupta in care ne consideram toti camarazi, desi fiecare luptam de unul singur. Atacam din flanc si spunem ca ne-a inselat, ne zidim fortareata desi ne-am fi dorit sa cedam, ne vrem eroi, dar de fapt suntem niste romantici...

M-am inchis intr-un cerc
Si-am inceput sa cand un cantec vesel
Nu de fericire, ci nevoie.
Mantia alba care ma acoperea
Imi ascundea faclia.

Purtarea de grija

Spuneam in postul anterior ca grija este un element de baza al iubirii, al manifestarii acesteia.

Cel mai bine acest lucru este pus in evidenta in relatia mama - copil. Daca vedem o mama neglijenta, care uita sa-si hraneasca copilul, sa-l spele, vom putea spune despre aceasta ca are grija de copilul ei? Iubirea este grija activa pentru viata si dezvoltarea celui iubit.

Femeile in general cauta siguranta, ocrotire in bratele barbatului. Citeam pe blogul lui Josh McDowell (un cunoscut conferentiar pe teme de moralitate, consilierea adolescentilor, integritate, sexualitate, autor a 75 de carti) ca "Folosirea, intr-o relaţie de „dragoste”, a unei persoane pentru satisfacerea propriilor tale nevoi emotionale, fizice sau sexuale, este o incalcare a regulilor iubirii de a proteja si a purta de grija. Stii ca dragostea este adevarata atunci cand faci din fericirea, sanatatea si cresterea spirituala a partenereului o problema la fel de importanta pentru tine ca si când ar fi vorba de propria ta persoana." Aceasta inseamna sa protejezi si sa porti de grija unei persoane pe care o iubesti.

Iubirea lui Dumnezeu se manisfesta tocmai prin aceasta Grija pe care o are fata de cei pe care i-a binecuvantat. Permanenta purtare de grija este Providenta Lui. Dupa ce Dumnezeu a facut cerurile si pamantul (Geneza 1:1), El nu a parasit lumea, lasand-o sa se descurce singura, ci El continua sa fie prezent in vietile fapturilor Sale omenesti si in purtarea de grija fata de creatia Sa. Dumnezeu nu se aseamana cu un mester ceasornicar care a intocmit lumea, a intors-o (ca pe un ceas) si apoi o lasa sa mearga singura; Dumnezeu este Tatal iubitor care poarta de grija pentru ceea ce El a creat.

Grija lui Dumnezeu pentru creatia Sa, grija mamei pentru copilul sau, grija... porneste din iubire.

In Enciclica Humanae Vitae, Papa Paul al VI-lea vorbeste despre adevarul dragostei si arata ca iubirea nu se masoara prin ceea ce se primeste, dar prin ceea ce se ofera, te oferi in mod total. Si aceasta totalitate creste odata cu iubirea. "Acum iubirea se transforma in grija fata de celalalt si pentru acesta. Nu se mai urmareste propriul bine - scufundarea in betia fericirii - dimpotriva, se cauta binele fiintei iubite."

Grija inseamna atentie, preocupare, interes, pasare, solicitudine, intelegere, atasament, protectie, incredintare, impartasanie, precautie, prudenta... din toata aceasta enumerare sigur vom gasi resursa macar a unui gest de manifestare a dragostei prin grija.

In tumultumul vietii cotidiene ne dorim grija aproapelui, intocmai ca in versurile de mai jos.

Spuma brutal ma loveste

Nisipul imi fuge sub talpi

Pustiul imi canta o oda

Si vantul imi sufla potopi.

As vrea sa ascult iar pustiul,

Un bocet rasuna suav.

Iubire, tu iarta-mi scaparea!

Afara e frig, dar eu ard.

As vrea sa iti spun o poveste

De dragoste, viata si foc.

Iar unde esti departare?

Cu sufletul sprinten cobori.

Ai grija de lutul meu moale

Fii sculptor trairii de-apoi

Iubeste-mi extazul launtric

Si spaima visarii inapoi.

Acopera-mi mantia-albastra

Eu focul adins binevoi

In grija-ti de mana cadastra

Imbraca-ma sa fim amandoi.

In iubire, apare paradoxul ca doua fiinte devin una si raman totusi doua

Nu de putine ori am auzit ca prima iubire nu se uita niciodata. Primul sarut, prima atingere, prima vibratie. De uitat probabil ca nu se uita, insa in opinia mea amintirea vie, care zvacneste nu este amintirea inceputului, ci amintirea celei mai intense recente trairi.

Iubirea la 30 de ani.

30 de ani - varsta la care maturitatea si implinirea (unei femei, ca la barbati trebuie sa mai asteptam inca 10 ani :P) atinge cote maxime; varsta la care experienta, sexualitatea bine definita si tineretea usor maturata sunt atuuri; varsta la care nu te mai indragostesti asa usor, stacheta ti-e sus de tot, dar daca totusi se intampla, iubesti cu toata fiinta ta, cu toata ratiunea, ai ce oferi, dai totul, iar profunzimea trairii tale este atat de febrila.

Iubirea matura inseamna uniune cu conditia pastrarii propriei integritati, a propriei individualitati. Iubirea este o putere activa in om (cum spunea Erich Fromm in "Arta de a iubi"), o putere care sparge zidul ce separa omul de semenul sau, care il uneste cu altii; iubirea il ajuta pe om sa depaseasca sentimentul izolarii si separarii, permitandu-i totusi sa ramana el insusi, sa-si pastreze integritatea.

Iubirea imatura spune: "te iubesc fiindca am nevoie de tine"; iubirea matura spune: "am nevoie de tine fiindca te iubesc".

In iubirea matura, apare paradoxul ca doua fiinte devin una si raman totusi doua.

Spinoza deosebeste doua feluri de afecte: afecte active si afecte pasive, "actiuni" si "pasiuni". In exercitiul unui afect activ, omul este liber, este stapanul afectului sau, in exercitiul unui afect pasiv, el este manat de ceva, el fiind obiectul unor motivatii de care nu e constient. Astfel Spinoza ajunge sa afirme ca virtutea si puterea sunt unul si acelasi lucru. Invidia, gelozia, ambitia, orice forma de lacomie sunt pasiuni, iubirea este o actiune, este practicarea unei puteri umane care se poate face numai in libertate si nu ca rezultat al unei constrangeri. Iubirea este o activitate, nu un afect pasiv; " a iubi" este altceva decat "a fi indragostit". La modul general, caracterul activ al iubirii poate fi descris prin faptul ca a iubi inseamna in primul rand a da si nu a primi.

Si am zis a da, nu a renunta la ceva, a te priva de ceva, a face un sacrificiu.

Persoana al carui caracter nu a depasit stadiul unei orientari pur receptive, exploratoare, acaparatoare, resimte actul de a da in acest fel.

Caracterul de tip mercantil este dispus sa dea, dar numai daca primeste ceva in schimb; sa dea ceva fara sa primeasca inseamna pentru el sa fie inselat. O

amenii a caror orientare este in principal neproductiva, cred ca a da inseamna a saraci. De aceea ei refuza sa dea.

Altii isi fac o vritute din a da, in sensul de a face un sacrificiu, virtutea de a da constand pentru ei tocmai din actul acceptarii sacrificiului.

Pentru caracterul productiv, a da are o semnificatie complet diferita. A da este cea mai inalta expresie a puterii, Tocmai in actul de a da, imi simt taria, bogatia, forta.

Ma simt revarsandu-ma, raspandindu-ma, traind din plin si deci ma bucur.

Sa dai este mai placut decat sa primesti, nu pentru ca ar fi vorba de o privatiune, ci pentru ca actul de a da exprima propria-ti vitalitate.

Daca dai, inseamna ca esti bogat.

In opinia mea, nu cel ce are mult este bogat, ci cel ce da mult.

Oricine este capabil sa dea este un om bogat, simte ca poate oferi ceva altora.

Pana la urma in iubire oferi ce ai mai pretios, fiecare se ofera pe sine, daruiesti ceea ce ai viu in tine, ii daruiesti bucuriile tale, ceea ce ti se pare interesant, ceea ce stii, umorul, tristetile tale - toate expresie a tot ceea ce este viu in tine.

Oferind ceva din viata ta, il imbogatesti pe celalalt, il faci sa simta mai intens.

Daruind, nu poate sa nu aduca la viata ceva in celalalt, iar acest ceva se reflecta asupra lui insusi; daruind cu adevarat, el nu poate sa nu primeasca ceea ce ii este daruit in schimb.

A darui implica sa-l faci pe celelalt sa daruiasca de asemenea.

Atunci cei doi impartasesc bucuria a ceea ce au adus la viata impreuna. Acest gand a fost exprimat foarte frumos de Marx: "Sa privim" spunea el, "omul ca om, iar relatia sa cu lumea ca pe o relatie umana si atunci nu poti schimba iubirea decat pe iubire, increderea pe incredere, s.a.m.d. Daca iubesti fara sa generezi iubire, adica daca iubirea ta ca atare nu produce iubire, daca prin mijlocirea unei exprimari a vietii ca persoana ce iubeste nu te transformi intr-o persoana iubita, atunci iubirea ta este impotenta, este o nefericire.

Dincolo de acest element al daruirii, caracterul activ al iubirii devine evident prin faptul ca implica inttodeuauna cateva elemente de baza, comune tuturor formelor de iubire. Acestea sunt grija, responsabilitatea, respectul si cunoasterea.

Iar dintre acestea (cum se exprima Leviticul) cea mai mare e grija.

Asa ca, astept varsta de 30 de ani sa-mi gasesc ingrijitorul.

Pana atunci, ma mai descant cu un vers scris pe tarmul unei mari infierbantate intr-o noapte singura de iulie (2007), cand lipsa grijei celui de langa mine a tradat iubirea:

In clipe de clopot rasun,

Clepsidra se-ntoarce-ntr-o rana.

Lemnul cel rece masoara

Trairi inghetate-ntr-o seara,

Ce-altarul fiintei apun.

Venim sa mancam nemurirea!

Patrunsii din noi se supun

Ceaslovul asteapta oprirea.

S-au dus amintirile noastre

Ce trista ne este sfarsirea...

Vor stii oare poetii

De versul nostru aievea?

Zic sa lasam marturie

Ca-n ast trecator taram

Vesnica e doar poezia

Iar ceasul ne e stapan.

Criza financiara pe intelesul tuturor

Ion are o crasma. Pentru a-si spori vanzarile, el decide sa le ofere clientilor (majoritatea - betivani neispraviti) bautura pe datorie.Isi noteaza cu grija datoria fiecarui client, tinand astfel un bilant al creditelor acordate. Pe masura ce se raspandeste vorba ca Ion te serveste acum in schimbul promisiunii de a plati in viitor, numarul clientilor creste, iar vanzarile de bautura asisderea. Pe faza, Ion profita de ocazie si scumpeste tuica si berea .Un consilier bancar abil isi da seama ca afacerea lui Ion este de viitor si ii acorda acestuia un credit pentru dezvoltarea carciumii. Creditul este garantat cu creantele acumulate de Ion - promisiunile de plata ale betivanilor care ii trec pragul.Superiorii consilierului bancar - baieti destepti, cu indelungata expertiza in mobilizarea resurselor financiare - refinanteaza creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri de obligatiuni, garantate desigur cu datoriile alcoolicilor: BEAUBOND, BEATBOND si VOMITBOND.Aceste titluri financiare sunt cumparate si tranzactionate apoi pe piata internationala. Multi investitori nu inteleg ce inseamna aceste obligatiuni si cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea pentru ele creste, alimentata de cresterea continua a cotatiilor.Intr-o buna zi, cu toate ca preturile continua sa urce, managerul de risc al unei banci (concediat ulterior, fiindu-i reprosata atitudinea pesimista) decide ca este timpul sa ceara plata datoriilor acumulate de betivii care frecventeaza crasma lui Ion. Insa datornicii nu au cum sa plateasca.Ion nu isi poate rambursa creditul contractat de la banca si intra in faliment.Obligatiunile BEAUBOND si BEATBOND isi pierd 95% din valoare.VOMITBOND sta ceva mai bine, valoarea ei stabilizandu-se dupa o prabusire de 80%.Furnizorii carciumii lui Ion intampina serioase dificultati financiare, dupa ce clientul lor a inchis portile si dupa ce obligatiunile in care investisera masiv si-au pierdut valoarea.Furnizorul de tuica este preluat de o firma concurenta, iar fabrica de bere intra in faliment.Banca este salvata de la faliment de catre guvern, in urma unor consultari dramatice intre partidele politice. Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obtinute prin impozitele platite de persoanele care nu consuma alcool.

Prietenie, crezi in vraja viselor

Cati dintre noi nu am simtit macar si pentru o clipa neputinta de a merge mai departe... sfarsitul atat de iminent macar si a unui episod din viata noastra, moment in care predai armele, daca ti-au mai ramas, si capitulezi in fata ofensivei vietii.
Chiar si cei mai puternici au deznadajduit in istoria lor.
Poate ca e o lege a firii. Pana nu deznadajduim, nu gasim putere sa descoperim inceputul.
Un nou inceput. Un pas pe o alta carare.
Un pas timorat, nesigur, dar un pas inainte.
Ma amuzam la cursurile de vanzari de tipologiile de consumatori (mai ales de caricaturile care ii reprezentau) si de reactiile lor fata in fata cu schimbarea.
La fel este si in spirit... unii suntem mai deschisi catre nou si putem "incasa" de la viata mai mult, altii introvertiti care prefera sa-si traiasca propria drama, s-o acutizeze, in locul unui pas... Altii au nevoie doar de un sut in fund, altii de staruinte, toti insa pasim, mai devreme, mai tarziu sau (fericiti aceia) la timpul potrivit. Dar pasim. Altii curajosi, altii din lasitate.
Intotdeauna am crezut ca sinucigasii sunt foarte curajosi, de atata nebunie si dezlantuire este nevoie, atata curaj sa birui lumea (aici a birui cu sensul de a (in)frange viata, si nu cu sensul de a iesi castigator, pentru ca in lupta asta nu castigi nimic, doar iadul si osanda).
Iti trebe curaj sa iti asumi "focul si pucioasa"(Apocalipsa 14:10,11)...
Nu stiu sa existe o statistica, dar din cate suiciduri am auzit toti erau oameni cu frica lui Dumnezeu, nu atei, nu trogloditi, erau oameni care si-au asumat acest gest suicidar, aveau habar, macar si din carti de potentialitatea iadului, si totusi si-au asumat chinul vesnic... cata nebunie, cat curaj.
Si totul din dragoste :))
Un sentiment atat de inalt sa te afunde atat de adanc.
Suferi.
Si aceasta suferinta, ca un presentiment al muririi, cum spunea Cioran, pune stapanire pe tine si te transporta intr-un infinit complicat, in care subiectivitatea te framanta ca intr-un vartej.
Te pierzi.
Suferinta este un cantec al sangelui, al carnii si al nervilor.
Numai cei care vegeteaza in insensibilitate nu au gandit niciodata raul.
Sunt momente carora nu le mai poti supravietui, orice s-ar intampla dupa nu ar mai avea nici o semnificatie, iti picuri ceara in suflet, iti ascuti trairea, te adancesti in durere si faci act de curaj.
Atat de paroxista e singuratatea...
Am avut si eu clipele mele de deznadejde... o sa-mi aduc aminte mereu de Petrica (multumesc!), cat face o vorba duhovniceasca! imi rasuna si acum in tample: "gandeste-te la ce simti acum, inmulteste de sute de mii de ori... incearca. poti sa induri? gandeste-te la eternitate... poti sa induri aceasta suferinta o eternitate?"
Din acel moment mi-am zis ca este nevoie de multa nebunie si curaj sa iti doresti sa treci dincolo, sa-ti asumi iadul vesnic, nebunie sa crezi ca vei scapa nepedepsit, ca un pas inapoi te va "salva".
Tot ce mi-a ramas
tot ce ne-a ramas e Prietenia.
O vorba dulce.
Un sfat de Doamne ajuta, cum spune mami....
...............................................................................
Citesc zgomotul pasului p-asfalt
Mangai verdele - dusman al mortii inegale
Si-astept in secunda mea,
Din secunda tuturora,
Un nou punct de inceput
Al scurgerii clepsidrale

Iubeste si fa ce vrei!

Citesc tot mai des pe diferite bloguri, create de femei sau barbati, tineri sau trecuti prin praful vietii, despre dragoste, iubire, amor, indragosteala, cum vrea fiecare sa-l numeasca in functie de momentul si maturitatea acestuia. Asta pentru ca, pe fiecare dintre noi, ne incearca acest sentiment, mai devreme sau mai tarziu, sau in acelasi timp.
Fie ca vorbim de afectiunea fata de partenerul de viata, de familie, prieteni sau pur si simplu, fata de tot ce e in jur.
Pana la urma, iubirea sta la baza vietii.
Iubirea si egoismul...
Chiar ca? O intrebare de genul: oul sau gaina...? cine s-a nascut prima, iubirea sau egoismul???
Iubim din marinimia sufletului nostru sau doar pentru ca invatam sa acceptam, sa ne placa, sa adoram chestii pentru a ne face viata mai frumoasa? In fine
As putea incepe o dizertatie despre scopul mediat si imediat, dar la ce rost? daca iubesc, de ce sa mai rationez de ce? cu ce scop? daca ascunde iubirea si sentimente negative?...
Imi amintesc de cuvintele Sf. Augustin pe care l-am citat la ora de filosofie in liceu cand proful (stimabilul Prof. Sofronie) m-a rugat sa dau o definitie libertatii: "Iubeste si fa ce vrei!" i-am spus atunci. Caci DA! iubirea te face liber, iubirea te face suprem, atotcuceritor.
Cand iubesti lucrurile vin de la sine. Daca sufletul iti este dainuit de acest simtamant divin, creezi in jur o aura pozitiva, un camp magnetic de atractie a ceea ce este bun si frumos.
Oamenii buni, imbatranesc frumos...
Iubirea inseamna respect, iubirea ne imbogateste.
Oamenii pe care ii iubesti devin pietre care te ajuta sa treci raul tulbure.
Pretios! si cum pretiosul devine rar, omul cade in deznadejde. Iar daca iti pierzi echilibrul, totul de naruie in jur... ai impresia ca te afunda neantul, iar dragostea este un dar ratacit.
Credinta! Ea tine vie flacara spiritualitatii umane.
Si diavolii cred si se cutremura, dar ei nu iubesc.
Atunci cand si noi marturisim verbal credinta, fara sa o confirmam prin fapte de iubire, nu ne ridicam mai sus decat cel rau. Diavolul crede, dar credinţa lui nu duce la iubire, ci la frica si spaima.
Fapta buna, dovada a atasamentului sufletesc, lumineaza chipul celui catre care este adresata, iar cel ce o savarseste se bucura primind din bucuria celui bucurat.
Credem nu pentru a ne cutremura, ci pentru a ne bucura. Cutremurul se produce atunci cand fapta este alta decat vorba, cand credinta expusa verbal este urmata de necredinta exprimata in gesturi. Un proverb chinez zice: "Cand oamenii mint, mainile vorbesc". Desigur, exista si taceri perverse.
Trairea credintei iti schimba modul de viata, iubirea dainuie, iar bunatatea iti este prieten.
De fiecare data ma surprind vorbind de Dumnezeu atunci cand invoc iubirea :) cum ar fi altfel... Departe de EL, in lipsa LUI, nu exista nimic.
"Iar daca dragoste nu am, nimic nu sunt..."
Offf, iar m-am pierdut in adancul trairilor...
Nu deznadajduiti, iubiti!

Nu stiu cum de m-a apucat la ora asta genul de intrebari "de ce...?". Probabil vremea agitata de peste noapte :)) in fine. Ideea e ca de dimineata m-am intrebat de ce, Doamne iarta-ma! am facut acest blog, daca de creat nu am creat nimic?! Incercand sa ma logez, mi-am dat seama ca si parola o uitasem... iata-ma acum aici... oare am ce spune? a, da! chiar ma gandeam aseara cat de frumos ne mintim noi femeile. Mai ales in perioadele de plina ascensiune sentimentala. Ne consideram frumoase, unice, mai bune decat fostele, deosebite prin fire si port... adevarul e ca toate suntem la fel :)) ciudate, inconsecvente, aici ne dorim aventura, apoi ne gandim la caminul linistit, ne infometam toata ziulica, iar seara cedam in fata unei clatite... ne credem speciale, mai ales daca avem norocul sa dam peste un barbat matur care ne face sa ne credem speciale, dar apoi descoperim ca si fostelor le plac vanilia, rozul, sexul in zorii diminetii pe o plaja abia scaldata in valuri fierbinti... toate femeile au aceeasi logica de rahat, inclusiv eu... ne dorim cariere de succes si plangem in noptile in care luam perna in brate, muncim pe rupte, apoi ne dorim mai mult timp pentru noi, dorim sa detinem controlul, dar ne plictisim repede, ne atrag barbatii care ne domina, dar nu suportam sa ne zica cineva ce avem de facut... deci intr-un cuvant (sau mai multe :P) SUNTEM NISTE INDECISE!!! Cred ca ne lipseste o doaga, doua, trei... cine stie ce a ratat Dumnezeu (voit, bineinteles!) cand ne-a creat, de niciodata nu stim exact ceea ce vrem. Imi place sa cred despre mine ca sunt o persoana rationala, o femeie cu minte de barbat, cum imi descria tatal meu idealul lui de fiica, dar in sinea mea sunt o romantica, imi place sa scriu poezii pe tarmul marii in singuratatea mea ideatica, sa-mi automutilez trairile fata de trecut, sa-mi plang ranile, sa am incredere in cei din preajma mea si sa ma dezamagesc, imi place sa uit de mine...
imi place sa fiu EU si sa cred ca sunt singura...
Ne imbatam cu gandul ca daca suntem aparte, viata ne va fi mai frumoasa, nu mai usoara, ci doar mai frumoasa, desi o definitie a esteticului e greu de conturat intr-o lume atat de rea si urata. Sau poate mai usor, de ce nu?? Avand un exemplar atat de parfect al uratului, vom crede ca orice e opus e frumos. Poate de aceea de multe ori ne gandim ca nu e greu sa fi fericit: ai un aoperis deasupra capului (adica nu esti pe drumuri), ai un job de bine de rau (adica nu esti somer), ai un prieten aproape (deci nu esti singur)... trebuie sa fi fericit, altii o duc si mai rau! Ce conteaza ca stai cu chirie si nu iti ajung banii, ce conteaza ca ai un job naspa si te duci cu greata la munca, ce conteaza ca omul de langa tine nici macar nu-ti spune buna dimineata! Multumeste-te cu ce ai! De ce sa intrii intr-o lupta continua cu viata? Niciodata nu vei fi multumit, intotdeauna iti vei dori mai mult...
Evident ca nu sunt adepta acestui mod de viata, dar chiar mi-as dori sa pot face asta.
Sa ma trezesc dimineata si sa fiu bucuroasa ca am prins inca un rasarit, sa trec pe langa magazinul de pompe funebre si sa multumesc lui Dumnezeu ca mami inca traieste, sa astept ziua de 26 si sa ma bucur ca inca imi intra banutii in cont, multi, putini, dar nu mor de foame.
Sa nu caut iubirea in orice chip, sa nu-mi fac planuri de viitor, sa nu ma gandesc mai departe de acum.
Dar cum in 30 de minute am intalnire :)) ma las, nici macar nu pot zice va las, ca deh! aici vorbesc cu mine insami, cum as vorbi c-un frate, intors ranit din lupta cu zilele de ieri, si parca tot nu-mi vine sa cred ca n-am dreptate, ca El si Eu nu suntem decat acelasi frate, si-aceeasi rana-i doare pe ambii scutieri.
Poetry - my modus vivendi
eu si poezia
ea nu m-a tradat niciodata

Indignarea de vinerea asta

Bucuroasa ca am fugit mai devreme de la birou (azi dimineata mi-a cazut draperia, un coleg s-a oferit sa ma ajute, trebuia sa tin cont de programul lui, asa k la 17.30 eram imbracata sa venim spre casa mea - ma rog nu e a mea, a proprietarului a carui chiriasa sunt) asa am profitat si de masina colegului, altfel metroul ma astepta si mai trebuia sa merg si pe jos, si ce ninsoare si ce vant...:(( dar sa revenim la indignarea mea!
Deci bucuroasa ca am fugit mai devreme de la birou, deschid tv. Chiar nu il mai vazusem demult pe Madalin Ionescu... am ramas pur si simplu socata!!! Ogica, Vali Vijelie, mai era si una blonda Lorena cu banda dupa ea, evident!!! Doamneeeee, mi-am zis! Pana unde poate merge compromisul? Nu eram fana National TV, insa Madalin Ionescu era un fel de Gadea pt CNM. Si acum, manelisti, parasute, fel de fel de oameni mai ciudati si care nu au nici un mesaj (incarcatura de idei si semnificatii) de transmis. Madalin, saracu, incearca si el rasul din cand in cand! Vai steaua mea, te-ai ascuns sub nori de tot! Cati bani sa-i dea Mogulul lu' Ionescu de accepta o asa denigrare morala si profesionala?? Rusine!!! Incep sa-l iubesc pe Badea, cu crizele lui cu tot.

Viata si sex

Cea mai tare scena de sex pe care am citit-o azi in "Asteptand-o pe Sara" (Michael Haulica): "Asta ne omoara: obisnuinta. Ne obisnuim sa fim amabili, ne obisnuim sa coborîm primii din pat, ne obisnuim sa facem cafeaua, ne obisnuim sa pupam ici, sa mîngîiem colo, sa lingem pe dincolo, sa intram încet, asa, de explorare, s-o simta, s-o vrea, sa iesimapoi, ne obisnuim s-o-ntoarcem pe toate partile, s-o pupam de jur-împrejur, saintram iar, piston, biela-manivela, locomotiva, hîta-hîta, ne obisnuim sa hai,acuma, haida, hai, hai, hai si ne obisnuim sa ne prabusim sau nu, mai zvîcnim decîteva ori daca n-am auzit aoelu aoleu aoleu sau ioi sau n-am simtit-o catarîndu-se pe noi."
Super. De acum incolo, la fiecare atingere a prietenului meu o sa-mi revina in minte "hita-hita...haida!".
Si tutunul dauneaza grav sexului...

Cather in the Rye

M-am apucat ieri, plictisindu-ma de inca o Duminica in familie, de cartea lui J.D. Salinger "Catcher in the Rye" sau "De veghe in lanul de secara". Cred ca cei mai multi dintre voi stiti deja povestea: Holden Caulfield, naratorul, un inadaptat social, este un adolescent dat afara din patru scoli, pleaca spre casa cu cateva zile inainte de data stabilita, planuind sa petreaca ceva timp in libertate in orasul natal, New York. In cele cateva zile el intra in contact cu mai multe persoane si trece prin intamplari care il demoralizeaza constant, la finalul romanului cititorul afland ceea ce, de altfel, nu era greu de intuit, ca Holden isi spune povestea dintr-un spital de boli mintale. Am terminat-o astazi in pauza de masa, mancarea de "La mama" nesatisfacandu-mi glandele salivare, cascavalul pane mult prea pesmetat (exista cuvantul asta?) si rosiile decongelate si apoi preparate, ma rog, deci am simtit nevoia sa-mi satisfac macar curiozitatea in ccea ce priveste acest final de carte si sa-mi odihnesc stomacul iritat de noile bucate imbucate.

Recunosc, m-au indispus (intocmai ca si pe adolescentul Holden) ticul sau verbal "si asa mai departe", pe care il intalneai cu o consecventa enervanta, apoi sentimentul acela de dezgust, mila, care degenera in ingrijorare a naratorului fata de toti ceilalti cu care vine in contact, fata de diverse situatii.

Concluzia?

"Caracteristica omului necopt e ca vrea sa moara eroic pentru o cauza, in timp ce caracteristica omului matur e dorinta de a trai modest in slujba ei".

Cu toate astea, tuturor ne place sa credem ca suntem inca, copii :D

De ce oare? nu-mi dau seama.

Romantism vs Ziua Indragostitilor

In locul legilor fixe de creatie, romantismul proclama principiul libertatii de creatie, urmarind emanciparea limbii si eliberarea poeziei.
"Dv prezentati omul asa cum il vedeti, eu simt nevoia de a-l infatisa asa cum as vrea sa-l vad." (George Sand catre Balzac).
Oare nu suntem toti niste romantici??? Nu manelisti. Romantici. Afirmam factorul emotional, al imaginatiei, al sensibilitatii, al subiectivitatii, cu tendinta de evaziune in vis, in trecut, in exotism. Viata noastra e un amestec de umbra si lumina, grotesc si sublim, corp si suflet, animal si spirit. Da. Animal. Caci dam dovada si de animalism de multe ori. Puterea aceasta a grotescului, seva lui graitoare sunt atat de mari incat ne arunca in lume ca niste Homeri bufoni... Ariosto, Cervantes, Rabelais sunt peste tot, ne privesc si zambesc ironic.
Adesea ne regasim razvatiti, singulari, dar orgoliosi, sau inchisi in noi, parca nu ne gasim nicairi locul. Suntem angrenati intr-o lupta permanenta impotriva ordinii politice, sociale existente. Ne-am pierdut originalitatea geniului, libertatea formelor. Importam diverse sarbatori clonate si fara esenta miscatoare. Am uitat ca:
"De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator.
Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.
Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeate.
Dragostea nu se poartă cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.
Nu se bucura de nedreptate, ci se bucură de adevar.
Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
Dragostea nu cade niciodata."

Sa iubim... in fiecare clipa, cu fiecare suflare, nu doar de 14 febr.
"Acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea."

De unde vii si incotro iti indrepti pasii? E prima nedumerire despre fiece om in parte... Mi-am dat seama ca nici macar nu vreau sa aflu raspunsuri... la inceput oamenii iti par prietenosi, amabili, apropiati. Cu cat vrei sa ti-i aproprii mai mult, cu atat nedumerirea e mai mare, incerci sa patrunzi tainele cunoasterii, dar resursele sunt mult prea sarace. Taina este taina. Sa nu te mire atunci cand un prieten are o reactie pe care nu iti inchipuiai vreodata ca o poate avea. Un lucru sigur am invatat in viata asta... nimic nu e imposibil. Asadar crede! Oricat de bine credeai ca il cunosti, orice suflet are taine pe care poate doar le vei atinge cu varful degetelor, insa niciodata cuceri. De aceea nici nu prea ma lupt. Nu vreau sa cuceresc pe nimeni, pe mine nici nu ma iubesc, ma simt ca o coasta de fildes plina de copii bolnavi de tetanos (asta apropo de documentarul Andreei Marin Banica). O boala care produce niste contractii puternice ale muschilor, incat oasele se pot rupe. Asa erup si eu adesea si imi frang sufletul in mii de oase mici, care nu vor mai pune niciodata in functiune organismul meu bolnavicios. Suntem toti bolnavi... obsedati.. neincrezatori... filosofi. Impartim firul in 10 si ii lasam pe altii sa le lege. Si apoi, nemultumiti de soarta noastra, incercam sa dezlegam conceptual "itele". Care-s asa de incurcate, incat ne plictisim, cedam, bagam nasul in perna si asteptam ca rasaritul sa ne aduca o alta viata.

Drept

• ansamblu de reguli de comportare în relatiile sociale, al caror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusa - pentru toţi membrii societatii organizate;
• care merge de la un punct la altul fara ocol, care nu se abate nici in stanga, nici in dreapta;
• direct, rectiliniu, vertical;
• adevarat, autentic;
• intemeiat, justificat, legitim, echitabil, just, cinstit, conform cu legile ratiunii, cu legalitatea sociala, cu traditiile;
• situat in partea dreapta;
• tocmai, intocmai, exact;
• in fata, alaturi de;
• ca, in calitate de, in loc de.

Drept sau drepturi

E drept... sunt altii mai destepti ca mine.
E drept... sunt altii mai frumosi ca mine.
E drept... sunt altii mai buni ca mine.
Si imi vin sute de mii de nume in minte ca o nebuloasa. O nebuloasa care ma face de multe ori sa uit cine sunt. Incerc sa ma caut, sa ma regasesc in aceste sute de mii. Dar ei sunt mult mai destepti, mult mai frumosi si mult mai buni decat mine. Si iar ma caut, tot caut, parca ma vanez pe mine insami. Caci da! sunt o prada a propiului EU. El are dreptul asupra mea. Acest EU egoist, acaparator, care a intrat in pielea mea si m-a pierdut.
Unde e dreptul meu?
Sunt vasal mie insami.
Preocuparea zilnica e ce-mi dau sa mananc, cu ce sa ma imbrac, cu ce sa-mi desfat trupul... Si lupta nici macar nu a fost dreapta. Nu m-a intrebat nimeni daca vreau sa fiu EU. M-am vanat pur si simplu. Cu arma in mana suntem toti si tot ni se pare ca cineva stiga: "Trageti!". Avem dreptul sa tragem, nu e de ajuns??? De ce sa mai conteze cand si unde? Un singur drept... Traieste-l! Desi singurul, nici cu asta nu ne descurcam. Ne copleseste... uite cat de lipsiti de vlaga suntem toti, luptam cu noi insine... de fiecare data pierdem. Ne lipseste tactica. Stam in defensiva. O singura lovitura si cadem. Speram ca acolo, jos fiind, nu va mai da. Ba din contra, poate i se face mila. Si totusi:
- "De ce dai, ma? De ce dai?"
- "E dreptul meu!"