La inceput era Cuvantul

Si Cuvantul era de la Dumnezeu

Si Dumnezeu era Cuvantul (Ioan 1,1).

Rascolitoare si plina de intelesuri aceasta exprimare atunci cand te gandesti la puterea cuvantului. Chiar si acest gand nu putea fi exprimat decat prin puterea cuvintelor.

In universul sa intim, in interiorul sau nedescifrat de nimeni, omul gandeste, traieste si percepe lucruri de o larga diversitate, de o mai mare sau mai mica importanta, prin cuvinte.

Nimic din toate acestea nu poate fi conturat, cat mai aproape de adevar, decat prin folosirea cuvintelor intr-un mod tacit.

In felul acesta, putem spune ca rolul cuvintelor de a forma si pastra echilibrul interior este determinant. Ele definesc punctele de intrepatrundere a tot ce reprezinta viata spirituala si materiala.

Sa nu uitam ca nimeni nu poate trai singur. Omul simte nevoia comunicarii pe diferite planuri, social, politic, economic, sentimental, cu societatea din care face parte integranta. In aceasta legatura ce se creeaza intre om si societate, pe de o parte, si intre fiecare dintre membrii societatii, pe de alta parte, un rol hotarator il au cuvintele.

Respectand cu acuratete intelesul fiecarui cuvant, constient de valoarea lui, oamenii vor reusi sa se faca intelesi, astfel incat echilibrul, respectul si iubirea vor caracteriza relatiile dintre ei.

Cuvintele, ca esenta, trebuie sa reprezinte o punte de intelegere interumana. Folosirea lor intr-un mod haotic, fara o dreapta cumpanire a sensurilor, nu poate conduce decat la dezbinare, ura si egoism, pierderea autenticitatii trairii noastre.

Cum sa nu remarci puterea cuvintelor cand ele pot sa plimbe sufletul de la formal la relatie, de la sublim la urat, de la teluric la dumnezeire.

Sa nu risipim cuvintele!

.........................................................................

E trist cand omul nu traieste

Sensul cuvintelor scrise de el

Cand insasi poezia-l amageste.

E trist cand toate se sfarsesc la fel...

Si eu scrisei aceste poezii

Ca peste ani sa-mi amintesc

De versul lor fara culoare si-nteles

O simpla incercare lipsita de succes.

O clipa si apune omul

O clipa... si ne nastem iara.

Si-om vrea intelepciunea lumii

S-o deslusim in taina vietii.

O clipa doar de necredinta

Si-atunci se naste tradatorul

Si grindina vuind s-abate

Si-n mai pamantu-i fara roade.

A trecut...

Ne-a despartit viata fara rost
Aproape ti-am uitat si chipul drag.
Tarziu, azi, cade-o lacrima-n prag
Pentru ce-am vrut sa fie si n-a fost.

Cu bisturiul rece, incisiv
Zadarnic as deschide rana veche
Cand si pasul tau e decisiv
Si-n drumurile vietii mi-am aflat pereche.

Din drumurile noastre-ntoarceri nu-s
Dar voi pastra iubirea ce s-a dus
Si voi adauga regretul meu nespus
Pentru ce-am vrut sa fie si n-a fost.

Respectul crestinului

Parca sunt un tanar imbatranit prea devreme care cauta prin stivele vietii amintiri pentru o toamna tarzie.

Ei bine, in cautarile mele am gasit o lucrare la religie de cand eram, cred, in clasa a 9-a pe care o s-o redau spre desfatarea-mi si cu dorinta de a pastra aici gravura acelor vremuri:

Titlul era: Respectul crestinului fata de creatia lui Dumnezeu

"Totul porneste de la respectul fata de tine insuti.

Sa intelegi faptul ca esti creatia lui Dumnezeu, fara sa ajungi la o mandrie nemasurata, mi se pare cea mai mare dovada de intelepciune.

Inainte sa te intrebi ce este Dumnezeu, intreaba-te cine esti.

Unde mintea omeneasca nu ajunge, acolo patrunde duhul, sufletul, caci acesta este direct de la Dumnezeu; trupul - tanara, praf si pulbere.

Intai respectul fata de tine insuti, caci tu te oglindesti in toate.

Tot ceea ce il inconjoara pe om il caracterizeaza.

Tu esti celalalt.

Fiecare este eu.

Respect!

Mami imi spunea ca barbatul trebuie mai intai sa-si respecte sotia, dragostea vine ca un foc aprig, arde tot si se stinge. Daca exista respect, va exista trainicie.

Eu insa nu vad respect fara dragoste, si nici dragoste fara respect. E un drum gresit? Iubirea de sine e un pacat? Atata timp cat sinele il vad in ceilalti, cred ca nu. Nu de multe ori suntem orbi?

Eu ma iubesc, caci ma iubesc, recunosc, pentru ca Dumnezeu ma iubeste, ma iubesc fiindca sunt raza din Dumnezeire, port chipul Sau. Daca il port cu cuviinta...? hmhhh sa raspunda smerenia! Smerenia ca parte din mine, din tine, sa o iubesti.

Dragostea, rabdarea si nadejdea.

Toate ne vorbesc despre Dumnezeu. Nu omul din cer, ci timpul. Blaga spunea: "Daca Dumnezeu a facut omul dupa chipul si asemanarea Sa, nu inseamna ca Dumnezeu este un om in cer, ci ca omul este un Dumnezeu pe pamant."

Iti pare rau ca timpul trece? Iubeste! Multe sunt de spus, si mai multe de facut si simtit.

Sa meriti intr-adevar pecetea de crestin. Sa ai respect fata de crestinatate, sa crezi in tot ce e bun in tine caci astea-s de la Dumnezeu.

Totul e dincolo de cuvinte, dogmatica, spatiu.

Timpul este Dumnezeu.

Timpul care nu te ocoleste, ci inviaza cu fiecare clipa care trece. Poti sa-l intorci in favoarea ta sau sa te lupti cu el la nesfarsit, nu-l vei invinge.

Credinta e simtire. Sa nu gandesti daca e bine sau rau, sa simti numai binele. Simtirea se transforma in fapta. Credinta fara fapte e moarta, zice apostolul Pavel.

Tema, dupa parearea mea ar fi trebuit sa se numeasca "respectul sau, mai bine, lipsa de respect a omului fata de el insusi". Cati mai purtam in noi chipul lui Dumnezeu? Si daca il purtam, este pentru ca meritam, sau doar din dragostea Lui pentru noi?! Pacat ca in loc sa-l ingrijim, sa-l miruim, sa-l scoatem la lumina, sa-l laudam, il afundam in necuratia cugetului nostru.

Pocainta este duhul cel bun.

Pocaiti fiind, respectul va straluci de curatire, iar nu de nefiinta."

Acestea scriam prin anul 2001 la o ora de religie. Recitesc aceste randuri... cata lumina, cata drama in lupta mea interioara. Am pierdut din acea lumina, dar am pastrat aceeasi lupta cu ideile, cugetarea, imanenta absolutului.

"Pocainta nu e o intoarcere spre sine, nici o concentrare asupra disciplinei personale, de genul unui atletism duhovnicesc, ci o deschidere spre o viata noua, si printr-aceasta, deschidere spre ceilalti." (Robert Taft)

M-am inchis intr-un cerc

Am trait un sentiment ciudat in ultima seara. Subconstientul ma suprinde cateodata intr-un mod nu foarte placut. Ma gasesc spunand lucruri pe care vreau sa le aud adresandu-mi-se. Am observat ca de fapt ceea ce cautam in ceilalti este ceea ce cautam in noi, vrem sa ne regasim, vrem sa rezoneze in noi.

Saruti pentru ca vrei sa fi sarutat, imbratisezi pentru ca simti nevoia unei imbratisari, spui vorbe vorbe frumoase pentru ca vrei sa-ti incanti auzul.

Cautam in ceilalti identitatea noastra, o oglinda in care sa admiram frumusetea chipului nostru. Asta pentru ca ne iubim.

Oricat de frustrati, complexati am fi, la un moment in experienta noastra ne place de noi, de aceea ramanem asa si de cele mai multe ori ne vine foarte greu sa ne schimbam.

Ne mulam, ne adaptam, disimulam, dar nu ne schimbam.

Ramanem aceeasi oameni fazi, nestatornici pe alocuri, dar imuabili.

Desi omul e dator sa schimbe ce este rau in el, noi ramanem aceeasi.

Cu aceleasi dureri, ganduri perverse, cautari de cele lumesti, satisfactii calatoare, alergam efemerul, apoi ne vaitam ca am obosit, ca suntem stresati, ca nu ne intelege nimeni. Si cel mai rau este ca ne agatam de iluzia iubirii, ne imbatam cu apa rece si ne trezim singuri. Speriati. Aruncam cu vorbe dure caci altii isi bat joc de noi, de dragostea noastra, de autenticitatea noastra.

Cand noi toti suntem o apa si un pamant.

Tot ceea ce incercam nu e in vederea schimbarii in bine, ci doar intindem bratul sa nu ne reprosam ulterior ca nu am incercat.

Spunem vorbe ca sa fie spuse, asteptam raspuns, daca primim, il inghitim si gata, daca nu, ne revoltam.

E o falsa lupta in care ne consideram toti camarazi, desi fiecare luptam de unul singur. Atacam din flanc si spunem ca ne-a inselat, ne zidim fortareata desi ne-am fi dorit sa cedam, ne vrem eroi, dar de fapt suntem niste romantici...

M-am inchis intr-un cerc
Si-am inceput sa cand un cantec vesel
Nu de fericire, ci nevoie.
Mantia alba care ma acoperea
Imi ascundea faclia.

Purtarea de grija

Spuneam in postul anterior ca grija este un element de baza al iubirii, al manifestarii acesteia.

Cel mai bine acest lucru este pus in evidenta in relatia mama - copil. Daca vedem o mama neglijenta, care uita sa-si hraneasca copilul, sa-l spele, vom putea spune despre aceasta ca are grija de copilul ei? Iubirea este grija activa pentru viata si dezvoltarea celui iubit.

Femeile in general cauta siguranta, ocrotire in bratele barbatului. Citeam pe blogul lui Josh McDowell (un cunoscut conferentiar pe teme de moralitate, consilierea adolescentilor, integritate, sexualitate, autor a 75 de carti) ca "Folosirea, intr-o relaţie de „dragoste”, a unei persoane pentru satisfacerea propriilor tale nevoi emotionale, fizice sau sexuale, este o incalcare a regulilor iubirii de a proteja si a purta de grija. Stii ca dragostea este adevarata atunci cand faci din fericirea, sanatatea si cresterea spirituala a partenereului o problema la fel de importanta pentru tine ca si când ar fi vorba de propria ta persoana." Aceasta inseamna sa protejezi si sa porti de grija unei persoane pe care o iubesti.

Iubirea lui Dumnezeu se manisfesta tocmai prin aceasta Grija pe care o are fata de cei pe care i-a binecuvantat. Permanenta purtare de grija este Providenta Lui. Dupa ce Dumnezeu a facut cerurile si pamantul (Geneza 1:1), El nu a parasit lumea, lasand-o sa se descurce singura, ci El continua sa fie prezent in vietile fapturilor Sale omenesti si in purtarea de grija fata de creatia Sa. Dumnezeu nu se aseamana cu un mester ceasornicar care a intocmit lumea, a intors-o (ca pe un ceas) si apoi o lasa sa mearga singura; Dumnezeu este Tatal iubitor care poarta de grija pentru ceea ce El a creat.

Grija lui Dumnezeu pentru creatia Sa, grija mamei pentru copilul sau, grija... porneste din iubire.

In Enciclica Humanae Vitae, Papa Paul al VI-lea vorbeste despre adevarul dragostei si arata ca iubirea nu se masoara prin ceea ce se primeste, dar prin ceea ce se ofera, te oferi in mod total. Si aceasta totalitate creste odata cu iubirea. "Acum iubirea se transforma in grija fata de celalalt si pentru acesta. Nu se mai urmareste propriul bine - scufundarea in betia fericirii - dimpotriva, se cauta binele fiintei iubite."

Grija inseamna atentie, preocupare, interes, pasare, solicitudine, intelegere, atasament, protectie, incredintare, impartasanie, precautie, prudenta... din toata aceasta enumerare sigur vom gasi resursa macar a unui gest de manifestare a dragostei prin grija.

In tumultumul vietii cotidiene ne dorim grija aproapelui, intocmai ca in versurile de mai jos.

Spuma brutal ma loveste

Nisipul imi fuge sub talpi

Pustiul imi canta o oda

Si vantul imi sufla potopi.

As vrea sa ascult iar pustiul,

Un bocet rasuna suav.

Iubire, tu iarta-mi scaparea!

Afara e frig, dar eu ard.

As vrea sa iti spun o poveste

De dragoste, viata si foc.

Iar unde esti departare?

Cu sufletul sprinten cobori.

Ai grija de lutul meu moale

Fii sculptor trairii de-apoi

Iubeste-mi extazul launtric

Si spaima visarii inapoi.

Acopera-mi mantia-albastra

Eu focul adins binevoi

In grija-ti de mana cadastra

Imbraca-ma sa fim amandoi.

In iubire, apare paradoxul ca doua fiinte devin una si raman totusi doua

Nu de putine ori am auzit ca prima iubire nu se uita niciodata. Primul sarut, prima atingere, prima vibratie. De uitat probabil ca nu se uita, insa in opinia mea amintirea vie, care zvacneste nu este amintirea inceputului, ci amintirea celei mai intense recente trairi.

Iubirea la 30 de ani.

30 de ani - varsta la care maturitatea si implinirea (unei femei, ca la barbati trebuie sa mai asteptam inca 10 ani :P) atinge cote maxime; varsta la care experienta, sexualitatea bine definita si tineretea usor maturata sunt atuuri; varsta la care nu te mai indragostesti asa usor, stacheta ti-e sus de tot, dar daca totusi se intampla, iubesti cu toata fiinta ta, cu toata ratiunea, ai ce oferi, dai totul, iar profunzimea trairii tale este atat de febrila.

Iubirea matura inseamna uniune cu conditia pastrarii propriei integritati, a propriei individualitati. Iubirea este o putere activa in om (cum spunea Erich Fromm in "Arta de a iubi"), o putere care sparge zidul ce separa omul de semenul sau, care il uneste cu altii; iubirea il ajuta pe om sa depaseasca sentimentul izolarii si separarii, permitandu-i totusi sa ramana el insusi, sa-si pastreze integritatea.

Iubirea imatura spune: "te iubesc fiindca am nevoie de tine"; iubirea matura spune: "am nevoie de tine fiindca te iubesc".

In iubirea matura, apare paradoxul ca doua fiinte devin una si raman totusi doua.

Spinoza deosebeste doua feluri de afecte: afecte active si afecte pasive, "actiuni" si "pasiuni". In exercitiul unui afect activ, omul este liber, este stapanul afectului sau, in exercitiul unui afect pasiv, el este manat de ceva, el fiind obiectul unor motivatii de care nu e constient. Astfel Spinoza ajunge sa afirme ca virtutea si puterea sunt unul si acelasi lucru. Invidia, gelozia, ambitia, orice forma de lacomie sunt pasiuni, iubirea este o actiune, este practicarea unei puteri umane care se poate face numai in libertate si nu ca rezultat al unei constrangeri. Iubirea este o activitate, nu un afect pasiv; " a iubi" este altceva decat "a fi indragostit". La modul general, caracterul activ al iubirii poate fi descris prin faptul ca a iubi inseamna in primul rand a da si nu a primi.

Si am zis a da, nu a renunta la ceva, a te priva de ceva, a face un sacrificiu.

Persoana al carui caracter nu a depasit stadiul unei orientari pur receptive, exploratoare, acaparatoare, resimte actul de a da in acest fel.

Caracterul de tip mercantil este dispus sa dea, dar numai daca primeste ceva in schimb; sa dea ceva fara sa primeasca inseamna pentru el sa fie inselat. O

amenii a caror orientare este in principal neproductiva, cred ca a da inseamna a saraci. De aceea ei refuza sa dea.

Altii isi fac o vritute din a da, in sensul de a face un sacrificiu, virtutea de a da constand pentru ei tocmai din actul acceptarii sacrificiului.

Pentru caracterul productiv, a da are o semnificatie complet diferita. A da este cea mai inalta expresie a puterii, Tocmai in actul de a da, imi simt taria, bogatia, forta.

Ma simt revarsandu-ma, raspandindu-ma, traind din plin si deci ma bucur.

Sa dai este mai placut decat sa primesti, nu pentru ca ar fi vorba de o privatiune, ci pentru ca actul de a da exprima propria-ti vitalitate.

Daca dai, inseamna ca esti bogat.

In opinia mea, nu cel ce are mult este bogat, ci cel ce da mult.

Oricine este capabil sa dea este un om bogat, simte ca poate oferi ceva altora.

Pana la urma in iubire oferi ce ai mai pretios, fiecare se ofera pe sine, daruiesti ceea ce ai viu in tine, ii daruiesti bucuriile tale, ceea ce ti se pare interesant, ceea ce stii, umorul, tristetile tale - toate expresie a tot ceea ce este viu in tine.

Oferind ceva din viata ta, il imbogatesti pe celalalt, il faci sa simta mai intens.

Daruind, nu poate sa nu aduca la viata ceva in celalalt, iar acest ceva se reflecta asupra lui insusi; daruind cu adevarat, el nu poate sa nu primeasca ceea ce ii este daruit in schimb.

A darui implica sa-l faci pe celelalt sa daruiasca de asemenea.

Atunci cei doi impartasesc bucuria a ceea ce au adus la viata impreuna. Acest gand a fost exprimat foarte frumos de Marx: "Sa privim" spunea el, "omul ca om, iar relatia sa cu lumea ca pe o relatie umana si atunci nu poti schimba iubirea decat pe iubire, increderea pe incredere, s.a.m.d. Daca iubesti fara sa generezi iubire, adica daca iubirea ta ca atare nu produce iubire, daca prin mijlocirea unei exprimari a vietii ca persoana ce iubeste nu te transformi intr-o persoana iubita, atunci iubirea ta este impotenta, este o nefericire.

Dincolo de acest element al daruirii, caracterul activ al iubirii devine evident prin faptul ca implica inttodeuauna cateva elemente de baza, comune tuturor formelor de iubire. Acestea sunt grija, responsabilitatea, respectul si cunoasterea.

Iar dintre acestea (cum se exprima Leviticul) cea mai mare e grija.

Asa ca, astept varsta de 30 de ani sa-mi gasesc ingrijitorul.

Pana atunci, ma mai descant cu un vers scris pe tarmul unei mari infierbantate intr-o noapte singura de iulie (2007), cand lipsa grijei celui de langa mine a tradat iubirea:

In clipe de clopot rasun,

Clepsidra se-ntoarce-ntr-o rana.

Lemnul cel rece masoara

Trairi inghetate-ntr-o seara,

Ce-altarul fiintei apun.

Venim sa mancam nemurirea!

Patrunsii din noi se supun

Ceaslovul asteapta oprirea.

S-au dus amintirile noastre

Ce trista ne este sfarsirea...

Vor stii oare poetii

De versul nostru aievea?

Zic sa lasam marturie

Ca-n ast trecator taram

Vesnica e doar poezia

Iar ceasul ne e stapan.

Criza financiara pe intelesul tuturor

Ion are o crasma. Pentru a-si spori vanzarile, el decide sa le ofere clientilor (majoritatea - betivani neispraviti) bautura pe datorie.Isi noteaza cu grija datoria fiecarui client, tinand astfel un bilant al creditelor acordate. Pe masura ce se raspandeste vorba ca Ion te serveste acum in schimbul promisiunii de a plati in viitor, numarul clientilor creste, iar vanzarile de bautura asisderea. Pe faza, Ion profita de ocazie si scumpeste tuica si berea .Un consilier bancar abil isi da seama ca afacerea lui Ion este de viitor si ii acorda acestuia un credit pentru dezvoltarea carciumii. Creditul este garantat cu creantele acumulate de Ion - promisiunile de plata ale betivanilor care ii trec pragul.Superiorii consilierului bancar - baieti destepti, cu indelungata expertiza in mobilizarea resurselor financiare - refinanteaza creditul acordat lui Ion prin emisiunea a trei tipuri de obligatiuni, garantate desigur cu datoriile alcoolicilor: BEAUBOND, BEATBOND si VOMITBOND.Aceste titluri financiare sunt cumparate si tranzactionate apoi pe piata internationala. Multi investitori nu inteleg ce inseamna aceste obligatiuni si cu ce sunt garantate. Cu toate acestea, cererea pentru ele creste, alimentata de cresterea continua a cotatiilor.Intr-o buna zi, cu toate ca preturile continua sa urce, managerul de risc al unei banci (concediat ulterior, fiindu-i reprosata atitudinea pesimista) decide ca este timpul sa ceara plata datoriilor acumulate de betivii care frecventeaza crasma lui Ion. Insa datornicii nu au cum sa plateasca.Ion nu isi poate rambursa creditul contractat de la banca si intra in faliment.Obligatiunile BEAUBOND si BEATBOND isi pierd 95% din valoare.VOMITBOND sta ceva mai bine, valoarea ei stabilizandu-se dupa o prabusire de 80%.Furnizorii carciumii lui Ion intampina serioase dificultati financiare, dupa ce clientul lor a inchis portile si dupa ce obligatiunile in care investisera masiv si-au pierdut valoarea.Furnizorul de tuica este preluat de o firma concurenta, iar fabrica de bere intra in faliment.Banca este salvata de la faliment de catre guvern, in urma unor consultari dramatice intre partidele politice. Fondurile necesare acoperirii pierderilor sunt obtinute prin impozitele platite de persoanele care nu consuma alcool.

Prietenie, crezi in vraja viselor

Cati dintre noi nu am simtit macar si pentru o clipa neputinta de a merge mai departe... sfarsitul atat de iminent macar si a unui episod din viata noastra, moment in care predai armele, daca ti-au mai ramas, si capitulezi in fata ofensivei vietii.
Chiar si cei mai puternici au deznadajduit in istoria lor.
Poate ca e o lege a firii. Pana nu deznadajduim, nu gasim putere sa descoperim inceputul.
Un nou inceput. Un pas pe o alta carare.
Un pas timorat, nesigur, dar un pas inainte.
Ma amuzam la cursurile de vanzari de tipologiile de consumatori (mai ales de caricaturile care ii reprezentau) si de reactiile lor fata in fata cu schimbarea.
La fel este si in spirit... unii suntem mai deschisi catre nou si putem "incasa" de la viata mai mult, altii introvertiti care prefera sa-si traiasca propria drama, s-o acutizeze, in locul unui pas... Altii au nevoie doar de un sut in fund, altii de staruinte, toti insa pasim, mai devreme, mai tarziu sau (fericiti aceia) la timpul potrivit. Dar pasim. Altii curajosi, altii din lasitate.
Intotdeauna am crezut ca sinucigasii sunt foarte curajosi, de atata nebunie si dezlantuire este nevoie, atata curaj sa birui lumea (aici a birui cu sensul de a (in)frange viata, si nu cu sensul de a iesi castigator, pentru ca in lupta asta nu castigi nimic, doar iadul si osanda).
Iti trebe curaj sa iti asumi "focul si pucioasa"(Apocalipsa 14:10,11)...
Nu stiu sa existe o statistica, dar din cate suiciduri am auzit toti erau oameni cu frica lui Dumnezeu, nu atei, nu trogloditi, erau oameni care si-au asumat acest gest suicidar, aveau habar, macar si din carti de potentialitatea iadului, si totusi si-au asumat chinul vesnic... cata nebunie, cat curaj.
Si totul din dragoste :))
Un sentiment atat de inalt sa te afunde atat de adanc.
Suferi.
Si aceasta suferinta, ca un presentiment al muririi, cum spunea Cioran, pune stapanire pe tine si te transporta intr-un infinit complicat, in care subiectivitatea te framanta ca intr-un vartej.
Te pierzi.
Suferinta este un cantec al sangelui, al carnii si al nervilor.
Numai cei care vegeteaza in insensibilitate nu au gandit niciodata raul.
Sunt momente carora nu le mai poti supravietui, orice s-ar intampla dupa nu ar mai avea nici o semnificatie, iti picuri ceara in suflet, iti ascuti trairea, te adancesti in durere si faci act de curaj.
Atat de paroxista e singuratatea...
Am avut si eu clipele mele de deznadejde... o sa-mi aduc aminte mereu de Petrica (multumesc!), cat face o vorba duhovniceasca! imi rasuna si acum in tample: "gandeste-te la ce simti acum, inmulteste de sute de mii de ori... incearca. poti sa induri? gandeste-te la eternitate... poti sa induri aceasta suferinta o eternitate?"
Din acel moment mi-am zis ca este nevoie de multa nebunie si curaj sa iti doresti sa treci dincolo, sa-ti asumi iadul vesnic, nebunie sa crezi ca vei scapa nepedepsit, ca un pas inapoi te va "salva".
Tot ce mi-a ramas
tot ce ne-a ramas e Prietenia.
O vorba dulce.
Un sfat de Doamne ajuta, cum spune mami....
...............................................................................
Citesc zgomotul pasului p-asfalt
Mangai verdele - dusman al mortii inegale
Si-astept in secunda mea,
Din secunda tuturora,
Un nou punct de inceput
Al scurgerii clepsidrale

Iubeste si fa ce vrei!

Citesc tot mai des pe diferite bloguri, create de femei sau barbati, tineri sau trecuti prin praful vietii, despre dragoste, iubire, amor, indragosteala, cum vrea fiecare sa-l numeasca in functie de momentul si maturitatea acestuia. Asta pentru ca, pe fiecare dintre noi, ne incearca acest sentiment, mai devreme sau mai tarziu, sau in acelasi timp.
Fie ca vorbim de afectiunea fata de partenerul de viata, de familie, prieteni sau pur si simplu, fata de tot ce e in jur.
Pana la urma, iubirea sta la baza vietii.
Iubirea si egoismul...
Chiar ca? O intrebare de genul: oul sau gaina...? cine s-a nascut prima, iubirea sau egoismul???
Iubim din marinimia sufletului nostru sau doar pentru ca invatam sa acceptam, sa ne placa, sa adoram chestii pentru a ne face viata mai frumoasa? In fine
As putea incepe o dizertatie despre scopul mediat si imediat, dar la ce rost? daca iubesc, de ce sa mai rationez de ce? cu ce scop? daca ascunde iubirea si sentimente negative?...
Imi amintesc de cuvintele Sf. Augustin pe care l-am citat la ora de filosofie in liceu cand proful (stimabilul Prof. Sofronie) m-a rugat sa dau o definitie libertatii: "Iubeste si fa ce vrei!" i-am spus atunci. Caci DA! iubirea te face liber, iubirea te face suprem, atotcuceritor.
Cand iubesti lucrurile vin de la sine. Daca sufletul iti este dainuit de acest simtamant divin, creezi in jur o aura pozitiva, un camp magnetic de atractie a ceea ce este bun si frumos.
Oamenii buni, imbatranesc frumos...
Iubirea inseamna respect, iubirea ne imbogateste.
Oamenii pe care ii iubesti devin pietre care te ajuta sa treci raul tulbure.
Pretios! si cum pretiosul devine rar, omul cade in deznadejde. Iar daca iti pierzi echilibrul, totul de naruie in jur... ai impresia ca te afunda neantul, iar dragostea este un dar ratacit.
Credinta! Ea tine vie flacara spiritualitatii umane.
Si diavolii cred si se cutremura, dar ei nu iubesc.
Atunci cand si noi marturisim verbal credinta, fara sa o confirmam prin fapte de iubire, nu ne ridicam mai sus decat cel rau. Diavolul crede, dar credinţa lui nu duce la iubire, ci la frica si spaima.
Fapta buna, dovada a atasamentului sufletesc, lumineaza chipul celui catre care este adresata, iar cel ce o savarseste se bucura primind din bucuria celui bucurat.
Credem nu pentru a ne cutremura, ci pentru a ne bucura. Cutremurul se produce atunci cand fapta este alta decat vorba, cand credinta expusa verbal este urmata de necredinta exprimata in gesturi. Un proverb chinez zice: "Cand oamenii mint, mainile vorbesc". Desigur, exista si taceri perverse.
Trairea credintei iti schimba modul de viata, iubirea dainuie, iar bunatatea iti este prieten.
De fiecare data ma surprind vorbind de Dumnezeu atunci cand invoc iubirea :) cum ar fi altfel... Departe de EL, in lipsa LUI, nu exista nimic.
"Iar daca dragoste nu am, nimic nu sunt..."
Offf, iar m-am pierdut in adancul trairilor...
Nu deznadajduiti, iubiti!

Nu stiu cum de m-a apucat la ora asta genul de intrebari "de ce...?". Probabil vremea agitata de peste noapte :)) in fine. Ideea e ca de dimineata m-am intrebat de ce, Doamne iarta-ma! am facut acest blog, daca de creat nu am creat nimic?! Incercand sa ma logez, mi-am dat seama ca si parola o uitasem... iata-ma acum aici... oare am ce spune? a, da! chiar ma gandeam aseara cat de frumos ne mintim noi femeile. Mai ales in perioadele de plina ascensiune sentimentala. Ne consideram frumoase, unice, mai bune decat fostele, deosebite prin fire si port... adevarul e ca toate suntem la fel :)) ciudate, inconsecvente, aici ne dorim aventura, apoi ne gandim la caminul linistit, ne infometam toata ziulica, iar seara cedam in fata unei clatite... ne credem speciale, mai ales daca avem norocul sa dam peste un barbat matur care ne face sa ne credem speciale, dar apoi descoperim ca si fostelor le plac vanilia, rozul, sexul in zorii diminetii pe o plaja abia scaldata in valuri fierbinti... toate femeile au aceeasi logica de rahat, inclusiv eu... ne dorim cariere de succes si plangem in noptile in care luam perna in brate, muncim pe rupte, apoi ne dorim mai mult timp pentru noi, dorim sa detinem controlul, dar ne plictisim repede, ne atrag barbatii care ne domina, dar nu suportam sa ne zica cineva ce avem de facut... deci intr-un cuvant (sau mai multe :P) SUNTEM NISTE INDECISE!!! Cred ca ne lipseste o doaga, doua, trei... cine stie ce a ratat Dumnezeu (voit, bineinteles!) cand ne-a creat, de niciodata nu stim exact ceea ce vrem. Imi place sa cred despre mine ca sunt o persoana rationala, o femeie cu minte de barbat, cum imi descria tatal meu idealul lui de fiica, dar in sinea mea sunt o romantica, imi place sa scriu poezii pe tarmul marii in singuratatea mea ideatica, sa-mi automutilez trairile fata de trecut, sa-mi plang ranile, sa am incredere in cei din preajma mea si sa ma dezamagesc, imi place sa uit de mine...
imi place sa fiu EU si sa cred ca sunt singura...
Ne imbatam cu gandul ca daca suntem aparte, viata ne va fi mai frumoasa, nu mai usoara, ci doar mai frumoasa, desi o definitie a esteticului e greu de conturat intr-o lume atat de rea si urata. Sau poate mai usor, de ce nu?? Avand un exemplar atat de parfect al uratului, vom crede ca orice e opus e frumos. Poate de aceea de multe ori ne gandim ca nu e greu sa fi fericit: ai un aoperis deasupra capului (adica nu esti pe drumuri), ai un job de bine de rau (adica nu esti somer), ai un prieten aproape (deci nu esti singur)... trebuie sa fi fericit, altii o duc si mai rau! Ce conteaza ca stai cu chirie si nu iti ajung banii, ce conteaza ca ai un job naspa si te duci cu greata la munca, ce conteaza ca omul de langa tine nici macar nu-ti spune buna dimineata! Multumeste-te cu ce ai! De ce sa intrii intr-o lupta continua cu viata? Niciodata nu vei fi multumit, intotdeauna iti vei dori mai mult...
Evident ca nu sunt adepta acestui mod de viata, dar chiar mi-as dori sa pot face asta.
Sa ma trezesc dimineata si sa fiu bucuroasa ca am prins inca un rasarit, sa trec pe langa magazinul de pompe funebre si sa multumesc lui Dumnezeu ca mami inca traieste, sa astept ziua de 26 si sa ma bucur ca inca imi intra banutii in cont, multi, putini, dar nu mor de foame.
Sa nu caut iubirea in orice chip, sa nu-mi fac planuri de viitor, sa nu ma gandesc mai departe de acum.
Dar cum in 30 de minute am intalnire :)) ma las, nici macar nu pot zice va las, ca deh! aici vorbesc cu mine insami, cum as vorbi c-un frate, intors ranit din lupta cu zilele de ieri, si parca tot nu-mi vine sa cred ca n-am dreptate, ca El si Eu nu suntem decat acelasi frate, si-aceeasi rana-i doare pe ambii scutieri.
Poetry - my modus vivendi
eu si poezia
ea nu m-a tradat niciodata