Din toate experientele pe care le-am avut, am incercat sa trag invataturi. Sa le analizez, sa le clasific, sa le categorisesc si sa-mi formez adevarate principii de viata, fundamente care sa stea la baza intregii mele evolutii personale. Un sistem propriu de decodare a diferitelor situatii, astfel incat din primele perceptii sa concluzionez un intreg sir de rationamente, un fel de shortcut pentru fiecare intamplare. Daca va spune asta si va face asta in urmatoarele 5 minute, deci, e clar! e asa si pe dincolo si apoi va urma asta si ailalta, etc.
Ganduri, ganduri, ganduri.
Cate ganduri ne facem adesea si de multe ori fara rost. Doar asa ca exercitiu al creierului sau al imaginatiei. Sau poate a lipsei de imaginatie. De ce nu?
Poate de aceea stereotipizam oamenii si faptele. Suntem prea ingraditi mental si nu acceptam ca altul reactioneaza altfel, ca, desi a zis sau a facut asta, a gandit contrariul sau a avut o motivatie intemeiata. Noi, nu! daca o persoana repeta un fapt realizat de cineva caruia i-am pastrat o amintire nu tocmai placuta, atunci istoria se repune pe rol. O istorie din care stii deja ca nu ai de castigat nimic. Ca deh! suntem niste interesati si pesimisti pe deasupra.
Dar nu e intotdeauna asa, unele lucruri pot parea la fel... pot mirosi la fel, pot atarna la fel... dar concentrarea, nucleul sa fie altul.
De cate ori nu am auzit din glasul iubitilor care au fost ei iubiti de-a lungul timpului cuvinte ca: vreau sa te fac fericit/a, vreau sa te implinesc, etc. Acum cand le auzim din nou, pufnim in ras (cei mai naivi probabil se emotioneaza si bravo lor), privim circumspect, apoi ironizam un pic situatia ca sa ascundem de fapt lipsa noastra totala de incredere. De ce neincredere? Pentru ca ne-am fript. Si nu o data, nu de doua ori, poate ca de cele mai multe ori. Intr-adevar unele vorbe le spunem poate cu prea mare usurinta, incat am inceput sa le pierdem din valoare, dar asta nu inseamna minciuna. Daca omul doreste la momentul t ca vrea sa te faca fericit/a, de ce sa o tina pentru el, de ce sa nu il crezi? Cum ar putea sa isi exprime verbal trairea daca nu folosind cuvinte ca: vreau, fericit, te fac, eu, pe tine, etc. Asta cu implinirea (exact in forma asta) am spus-o o singura data. Am simtit-o, am ezitat, dar am vrut sa-mi duc testul pana la capat. I-am exprimat-o exact la fel, desi puteam sa gasesc o metafora in loc. Am preferat sa o spun asa pentru ca stiam ca a mai auzit-o. Voiam sa vad reactii. Cu toate ca, in stereotipia mea, stiam care va fi reactia. Si a venit, respirat pe nas a deceptie si indoiala.
Mi-au dat lacrimile. Pur si simplu. Cat ne pierdem din valabilitatea unor ipostaze, pentru ca sufletul ori e ancorat in trecut ori, daca a reusit sa se smulga din trecut, aduce in prezent traumatisme, cicatrici.
Sa zicem ca am gasit o explicatie a reticentei unei noi implicari in teama de a nu fi agatat de o nebuloasa din care sa te trezesti singur.
Dar eu de ce am plans? Stiam ce simt, ce spun, cum are sa reactioneze, cum in mod normal as reactiona eu. Cu toate astea am plans. Am simtit ca am pierdut o cale, sau, mai bine zis, am simtit neputinta de a construi o punte catre adevar, catre puritatea trairii si increderea sentimentului. Stiu ca a identificat acea ruptura a podetului la care tot caram pietre zi de zi, cuvinte, priviri.
Si totul a pornit de la termene de comparatie. Cum ne facem noi viata amara scarmand in trecut, ne dor mainile, sufletul, dar tot scarmam, pana ramanem natangi sufleteste. Aveam aceasta curiozitate bolnava de a afla cum a fost cu fostul/a, vrem picanterii, cautam ramasite, investigam cazuri, sufletul doare, dar noi nu! tot cautam in urma, pentru a face comparatii. Cu mine tot la fel se poarta, si mie imi spune aceleasi lucruri, aceleasi amintiri, vibratii, acelasi final??? Pentru ca finalul ne sperie. Vrem sa stim trecutul, doar sa facem ceva de-a-ndoaselea pentru a nu se sfarsi la fel! Dar a nu se sfarsi la fel nu inseamna a nu se sfarsi niciodata!!! Asta ma chinui sa inteleg, de ce ne pierdem vremea cu cercetari, cand vedem cat de camatareasa e ratiunea si timpul? Iubim? Da, iubim. Atunci sa iubim.
Totul a fost candva. De aceea ne pare viata o unduire fara substrat si o leganare fara substanta. Lumea nu se repeta, chiar de pare ca traim in rasfrangerile unei lumi trecute, careia ii depanam ecourile intarziate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu