M-am apucat ieri, plictisindu-ma de inca o Duminica in familie, de cartea lui J.D. Salinger "Catcher in the Rye" sau "De veghe in lanul de secara". Cred ca cei mai multi dintre voi stiti deja povestea: Holden Caulfield, naratorul, un inadaptat social, este un adolescent dat afara din patru scoli, pleaca spre casa cu cateva zile inainte de data stabilita, planuind sa petreaca ceva timp in libertate in orasul natal, New York. In cele cateva zile el intra in contact cu mai multe persoane si trece prin intamplari care il demoralizeaza constant, la finalul romanului cititorul afland ceea ce, de altfel, nu era greu de intuit, ca Holden isi spune povestea dintr-un spital de boli mintale. Am terminat-o astazi in pauza de masa, mancarea de "La mama" nesatisfacandu-mi glandele salivare, cascavalul pane mult prea pesmetat (exista cuvantul asta?) si rosiile decongelate si apoi preparate, ma rog, deci am simtit nevoia sa-mi satisfac macar curiozitatea in ccea ce priveste acest final de carte si sa-mi odihnesc stomacul iritat de noile bucate imbucate.
Recunosc, m-au indispus (intocmai ca si pe adolescentul Holden) ticul sau verbal "si asa mai departe", pe care il intalneai cu o consecventa enervanta, apoi sentimentul acela de dezgust, mila, care degenera in ingrijorare a naratorului fata de toti ceilalti cu care vine in contact, fata de diverse situatii.
Concluzia?
"Caracteristica omului necopt e ca vrea sa moara eroic pentru o cauza, in timp ce caracteristica omului matur e dorinta de a trai modest in slujba ei".
Cu toate astea, tuturor ne place sa credem ca suntem inca, copii :D
De ce oare? nu-mi dau seama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu