M-am inchis intr-un cerc

Am trait un sentiment ciudat in ultima seara. Subconstientul ma suprinde cateodata intr-un mod nu foarte placut. Ma gasesc spunand lucruri pe care vreau sa le aud adresandu-mi-se. Am observat ca de fapt ceea ce cautam in ceilalti este ceea ce cautam in noi, vrem sa ne regasim, vrem sa rezoneze in noi.

Saruti pentru ca vrei sa fi sarutat, imbratisezi pentru ca simti nevoia unei imbratisari, spui vorbe vorbe frumoase pentru ca vrei sa-ti incanti auzul.

Cautam in ceilalti identitatea noastra, o oglinda in care sa admiram frumusetea chipului nostru. Asta pentru ca ne iubim.

Oricat de frustrati, complexati am fi, la un moment in experienta noastra ne place de noi, de aceea ramanem asa si de cele mai multe ori ne vine foarte greu sa ne schimbam.

Ne mulam, ne adaptam, disimulam, dar nu ne schimbam.

Ramanem aceeasi oameni fazi, nestatornici pe alocuri, dar imuabili.

Desi omul e dator sa schimbe ce este rau in el, noi ramanem aceeasi.

Cu aceleasi dureri, ganduri perverse, cautari de cele lumesti, satisfactii calatoare, alergam efemerul, apoi ne vaitam ca am obosit, ca suntem stresati, ca nu ne intelege nimeni. Si cel mai rau este ca ne agatam de iluzia iubirii, ne imbatam cu apa rece si ne trezim singuri. Speriati. Aruncam cu vorbe dure caci altii isi bat joc de noi, de dragostea noastra, de autenticitatea noastra.

Cand noi toti suntem o apa si un pamant.

Tot ceea ce incercam nu e in vederea schimbarii in bine, ci doar intindem bratul sa nu ne reprosam ulterior ca nu am incercat.

Spunem vorbe ca sa fie spuse, asteptam raspuns, daca primim, il inghitim si gata, daca nu, ne revoltam.

E o falsa lupta in care ne consideram toti camarazi, desi fiecare luptam de unul singur. Atacam din flanc si spunem ca ne-a inselat, ne zidim fortareata desi ne-am fi dorit sa cedam, ne vrem eroi, dar de fapt suntem niste romantici...

M-am inchis intr-un cerc
Si-am inceput sa cand un cantec vesel
Nu de fericire, ci nevoie.
Mantia alba care ma acoperea
Imi ascundea faclia.