Nu stiu cum de m-a apucat la ora asta genul de intrebari "de ce...?". Probabil vremea agitata de peste noapte :)) in fine. Ideea e ca de dimineata m-am intrebat de ce, Doamne iarta-ma! am facut acest blog, daca de creat nu am creat nimic?! Incercand sa ma logez, mi-am dat seama ca si parola o uitasem... iata-ma acum aici... oare am ce spune? a, da! chiar ma gandeam aseara cat de frumos ne mintim noi femeile. Mai ales in perioadele de plina ascensiune sentimentala. Ne consideram frumoase, unice, mai bune decat fostele, deosebite prin fire si port... adevarul e ca toate suntem la fel :)) ciudate, inconsecvente, aici ne dorim aventura, apoi ne gandim la caminul linistit, ne infometam toata ziulica, iar seara cedam in fata unei clatite... ne credem speciale, mai ales daca avem norocul sa dam peste un barbat matur care ne face sa ne credem speciale, dar apoi descoperim ca si fostelor le plac vanilia, rozul, sexul in zorii diminetii pe o plaja abia scaldata in valuri fierbinti... toate femeile au aceeasi logica de rahat, inclusiv eu... ne dorim cariere de succes si plangem in noptile in care luam perna in brate, muncim pe rupte, apoi ne dorim mai mult timp pentru noi, dorim sa detinem controlul, dar ne plictisim repede, ne atrag barbatii care ne domina, dar nu suportam sa ne zica cineva ce avem de facut... deci intr-un cuvant (sau mai multe :P) SUNTEM NISTE INDECISE!!! Cred ca ne lipseste o doaga, doua, trei... cine stie ce a ratat Dumnezeu (voit, bineinteles!) cand ne-a creat, de niciodata nu stim exact ceea ce vrem. Imi place sa cred despre mine ca sunt o persoana rationala, o femeie cu minte de barbat, cum imi descria tatal meu idealul lui de fiica, dar in sinea mea sunt o romantica, imi place sa scriu poezii pe tarmul marii in singuratatea mea ideatica, sa-mi automutilez trairile fata de trecut, sa-mi plang ranile, sa am incredere in cei din preajma mea si sa ma dezamagesc, imi place sa uit de mine...
imi place sa fiu EU si sa cred ca sunt singura...
Ne imbatam cu gandul ca daca suntem aparte, viata ne va fi mai frumoasa, nu mai usoara, ci doar mai frumoasa, desi o definitie a esteticului e greu de conturat intr-o lume atat de rea si urata. Sau poate mai usor, de ce nu?? Avand un exemplar atat de parfect al uratului, vom crede ca orice e opus e frumos. Poate de aceea de multe ori ne gandim ca nu e greu sa fi fericit: ai un aoperis deasupra capului (adica nu esti pe drumuri), ai un job de bine de rau (adica nu esti somer), ai un prieten aproape (deci nu esti singur)... trebuie sa fi fericit, altii o duc si mai rau! Ce conteaza ca stai cu chirie si nu iti ajung banii, ce conteaza ca ai un job naspa si te duci cu greata la munca, ce conteaza ca omul de langa tine nici macar nu-ti spune buna dimineata! Multumeste-te cu ce ai! De ce sa intrii intr-o lupta continua cu viata? Niciodata nu vei fi multumit, intotdeauna iti vei dori mai mult...
Evident ca nu sunt adepta acestui mod de viata, dar chiar mi-as dori sa pot face asta.
Sa ma trezesc dimineata si sa fiu bucuroasa ca am prins inca un rasarit, sa trec pe langa magazinul de pompe funebre si sa multumesc lui Dumnezeu ca mami inca traieste, sa astept ziua de 26 si sa ma bucur ca inca imi intra banutii in cont, multi, putini, dar nu mor de foame.
Sa nu caut iubirea in orice chip, sa nu-mi fac planuri de viitor, sa nu ma gandesc mai departe de acum.
Dar cum in 30 de minute am intalnire :)) ma las, nici macar nu pot zice va las, ca deh! aici vorbesc cu mine insami, cum as vorbi c-un frate, intors ranit din lupta cu zilele de ieri, si parca tot nu-mi vine sa cred ca n-am dreptate, ca El si Eu nu suntem decat acelasi frate, si-aceeasi rana-i doare pe ambii scutieri.
Poetry - my modus vivendi
eu si poezia
ea nu m-a tradat niciodata