Labirint in noi

"Vorbesc cu mine insumi, cum as vorbi c-un frate

Intors ranit din lupta cu zilele de ieri,

Si parca tot nu-mi vine sa cred ca n-am dreptate -

Ca El si Eu nu suntem decat acelasi frate,

Si-aceeasi rana-i doare pe ambii scutieri." Ion Minulescu

Dupa indelung dialog cu mine insumi, m-am gandit ca e mai bine sa-mi scriu. De exemplu o epistola... nici macar nu trebuie sa primesc raspuns, dar am multumirea ca am facut macar un pas. Un pas spre impacarea cu mine. Poate ca e un soi de smerenie, poate plistiseala, insa m-am saturat sa petrec timp cu mine. Sa ies din acest contur, sa ma plesnesc, sa urlu, sa-mi dau sfaturi si apoi sa revin. Aceleasi idei, trairi, frustrari, concluzii. Suntem mandri din fire, ne credem frumosi, mai destepti decat altii, avem intotdeauna dreptate, insa in insingurare, mai toti ne uram, uram momentele in care descoperim aceleasi rani in ambii scutieri. Eu le urasc! Merg pe strazi si imi aud gandurile, le zic sa taca, iar ele incep sa-si aleaga masti, le vad in parinti, in iubiti, in oamenii de pe strada.

Precum copiii mici care plang si isi astupa urechile. Am descoperit in mine acest gest ciudat de a-mi ascunde auzul de parca gandurile ar veni de la cea desprinsa din mine. Iar cand le refuz, se intoarce in mine (eu iesita din contur) si incepe sa urle... De multe ori e nervoasa, da cu pumnii, ma istoveste si apoi cand isi pierde energia, ma lasa sa dorm tarziu in noapte. Este ea, cea cu care nu-mi mai place sa vorbesc. Nici macar nu mai vorbim, ci doar ne reprosam lucruri, eu: ca e paranoia, ea: ca sunt prea modesta, eu: ca e rautacioasa, ea: ca sunt prea slaba, si uite asa ajung sa fug de ea, ma ascund prin toate cotloanele creierului, ca intr-un labirint, de data asta insa sperand sa ma pierd, dar ea nemernica atata timp m-a alergat incat a invatat toate caile, drumurile, directiile si reuseste sa ma prinda de fiecare data cu garda jos. Invinge. Ma doboara. Mi-am dat seama ca cel mai bine ar fi sa dau la pace, adica sa o accept, sa traiesc cu ea avand convingerea ca ea are intotdeauna dreptate.

Vreau liniste, decat sa intru in conflict mereu, mai bine o ascult. In rest, caut sa nu mai semnez condica de prezenta in numele ei.

Posedere

L-am citit de curand pe Adrian Nuta (Despre iubirea nonposesiva si exuberanta) vorbind despre Principiile Arhetipale si regasirea Eului. Bucuria cartii a fost aflarea unor raspunsuri la multe dintre teoriile mele zdruncinate de experientele vietii. Aflata inca sub influenta acestora, dar si in preajma unui pericol ideologic, redau aici o pastila spre vindecarea noastra de imaginea falsa a unei iubiri nemarginite. Pana la urma totul are o limita.

Si comportamentul nostru nesabuit trebuie sa-si gaseasca limita. Frica noastra de a nu-i pierde pe cei din jur trebuie sa se astampere pana nu face victime.

Pana la urma la ce buna posivitatea? Ne transforma din subiecti in obiecte.

A poseda - a detine, a stapani, a dispune. A poseda din latinescu posedere - a se aseza deasupra (nici macar a sta deasupra, macar aici nu era caracterul unilateral atat de pregnant :P).

A fi deasupra cuiva inseamna a avea autoritate asupra lui. Incercarea de a-l poseda pe celalalt este o aparare impotriva fricii. Te temi de singuratate, de schimbare.

Iubirea insa nu taie aripile, nu le leaga fedeles, nu le condamna.

Iubirea nu ia ostatici, nu leaga oamenii de piciorul scaunului soptindu-le: esti foarte important pentru mine!

Iubirea nu construieste inchisori, nu inalta ziduri, nu angajeaza detectivi particulari.

Inchisorile sunt construite din frica.

Iubirea nu este posesiva si nici calculata. Nu-l retine pe celalalt cu forta, nu-l manipuleaza, nu-l santajeaza, nu-l cumpara cu promisiuni.

Iubirea nu ingradeste, ci respecta si amplifica libertatea.

Ii respecti alegerile si disponibilitatea de a iubi.

O iubesti suficient de mult pentru a avea incredere in luciditatea ei? Il iubesti suficient de mult pentru a avea incredere in intelegerea lui?

Daca alegerile celuilat te fac sa suferi e problema ta, nu a lui.

Te iubesc este o eticheta sublima pentru pachete mult mai ieftine si prozaice.

Cum imi spunea un prieten: Daca simti ca ai esuat in dragoste, te rog, nu da vina pe iubire, nu acuza dragostea pentru asta!

In iubire nu exista victime. Victimele exista doar in lupta.

Daca stai acum si plangi nu inseamna ca ai iubit, ci e semnul ca ai pierdut o lupta.

Ceea ce numim iubire in mod obisnuit este atractia pentru o realitate externa ce evoca sau activeaza intr-o anumita masura o realitate interna.

Dificultatile si conflictele apar atunci cand realitatea externa - barbatul sau femeia care te atrage - incepe sa se comporte altfel decat te astepti in baza imaginii existente inauntrul tau.

Sa renunti la iubire e foarte usor. Nu trebuie sa depui nici un efort. E de ajuns sa spui: Relatia noastra s-a incheiat.

Provocarea intensa este de a-ti invinge temerile si de a cuteza sa iubesti cu adevarat.

Si daca vei invata sa iubesti incurajand, stimuland si hranind libertatea celor din jur, atunci vei gusta fericirea.

Constiinta propriei vinovatii

M-a intrebat ieri un prieten ce simt atunci cand intru in biserica. Ei bine.... grea intrebare. De altfel nici nu i-am raspuns, avand in vedere ca pe el il ia somnul de cele mai multe ori.

Sunt atatea trairi care-mi invadeaza sufletul, incat devine dificil sa le dau glas de frica sa nu creez o ierarhizare sau sa ratez ceva. Cu toate astea voi incerca sa extrag cate ceva din experientele mele elitiste.

Sunt sentimente pe care le incerc si in alte conjuncturi, insa proximitatea sfinteniei din biserici face ca ele sa prinda alte dimensiuni.

Cand pasesc pragul unei biserici, un simtamant de liniste, pace ma prinde parca de picioare si imi da stabilitate. Nu e o doar o parere, e o convingere. Convingere ca intr-acolo unde pasii mei vor duce, sufletul gaseste alinare. Mai aproape de Dumnezeu.

Pacea devine ca o lucrare de restaurare. Toti suntem prinsi in diverse procese cotidiene ca intr-un carusel care cand se opreste nu inseamna ca i s-a terminat bateria, ci doar s-a stricat. E o nebuloasa in care spiritul s-a indepartat de dumnezeirea cu care a fost inzestrat. In fiecare dintre noi e o particica de dumnezeire. Unii o ingroapa, altii o slefuiesc pana isi pierde din stralucire, ceilalti o pastreaza in conditiile propice pentru a-si extrage energia din ea. Viitorul. Pacea.

Acea siguranta ca acolo esti tu si bunatatea, frumosul, intelepciunea, ca nimic rau nu o sa ti se intample ca doar esti sub mantia protectiva a lui Dumnezeu. Si ii multumesti pentru acea armonie cu El.

Ce frumos ar fi ca toata lumea sa traiasca in armonie, sa nu exista razboaie, o lume asadar fara George W. Bush si fara iubita lui, Bin Laden, ca sa il citez pe un companion virtual.

Singura lupta pe care o avem de purtat este cu propria noastra fiinta, sau mai bine zis, cu acea parte a fiintei care se pateaza prin fapta rea.

Intaia conditiei ca pacea sa fie intre oameni este constiinta vinovatiei fiecaruia dintre noi.

Daca vom realiza ca nu suntem fara de pacat, ba chiar mai mult, ca sufletul ne este intinat si ca in atatia ani de cand convietuim pe acest pamant s-au strans ceva in cartea lui Dumnezeu, vom renunta la a mai fi mandri, certareti, neiertatori, barfitori, sfidatori si, astfel, sute, mii de pericole ar fi neutralizate.

Smerenia este cea mai credincioasa chezasie pentru un virtuos in fata caderii.

In mandrie exista uitarea lui Dumnezeu si uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobandita fara o constiinta sporita a prezentei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucura de infinitatea lui Dumnezeu, nu insa ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeste in acelasi timp nemarginirea si iubirea. Smerenia elibereaza mintea. Prin ea ne regasim eul nostru autentic care exercita farmecul prezentei lui Dumnezeu, regasim pacea raiului pierdut de Adam si Eva.

Pacea este calea, cum spunea Mahatma Gandhi.

O judecata a ratiunii prin care persoana umana recunoaste calitatea morala a unui act concret pe care intentioneaza sa-l faca sau l-a implinit. Fara folosirea ratiunii nu exista constiinta. Iar educatia constiintei garanteaza libertatea si da nastere la pacea inimii.

Totodata, porunca lui Hristos nu este o norma etica.

Crestinismul nu trebuie coborat pana la nivelul unei doctrine morale asa cum fac reprezentantii culturii umaniste, lipsiti de o experienta religioasa autentica si care au ajuns la concluzia finala a inutilitatii religiei in care ei vad doar un principiu de constrangere pentru ignoranti.

Cuvantul lui Hristos e duh, e viata. Duhul te inzestreaza, viata se traieste. Credinta nu se analizeaza, rationeaza. Religia se infaptuieste. Credinta trebuie sa-ti penetreze intreaga traire. Marturia dragostei este impletita cu inevitabila noastra daruire ca jertfa.

Si nu vorbesc de jertfa suprema. Suntem mult prea incapabili. Ci de renuntarea la dorintele care ne duc pe un teren minat. Jertfa ca renuntare la pacate.

O jertfa de lauda si multumire.

Toate acestea le traiesc de fiecare data cand reusesc sa-mi cobor sufletul de pe mormanul pacatelor in smerenia evlavioasa.

Pace, armonie, vinovatie, smerenie, iubire, multumire.

Si de fiecare data imi propun sa fiu mai bun. Un om dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Mereu dau gres.

Insa educatia constiintei vinovatiei va da nastere pacii inimii.

Haideti sa avem un tel.

Prioritatea - schimbarea

Sa vorbim despre schimbare. Aceasta schimbare invocata in alegeri, la fiecare proiectie a unui nou mandat... schimbarea la fata a Romaniei, a fiecaruia dintre noi. Change we can believe in... Si Obama a invins!
Mereu am spus-o si o s-o repet: omul este dator sa schimbe ce e rau in el.
Noi insa cand gandim spre schimbare, gandim noul... necunoscutul ne sperie, dar ne atrage... pur si simplu ne dorim altceva, fara sa gandim daca e bine, e rau sau e potrivit. De multe ori schimbarea nu inseamna decat o fardare a unei realitati pe care nici macar nu suntem dispusi sa o ingurgitam. Ne sulimenim, ne fandosim, ne ipocrizam... in loc sa ne innoim.
Innoirea spiritului in bunatate, echilibru, prestanta gandirii.
Intotdeauna m-am intrebat de ce oamenii fug dupa aparente si prefera falsa impresie in locul autenticitatii personalitatii sale. Unii se dau destepti, altii se plac bogatii, toti insa sunt frustrati de nimicnicia sufletului lor.
Niciodata nu mi-a fost rusine cu mine. Poate m-am simtit stanjenita de anumite lucruri, purtand in memorie anumite complexe (complexe in sensul de tendinte inconstiente formate in copilarie pe baza anumitor relatii familiale si/sau sociale, care determina comportarea ulterioara a persoanei), insa niciodata sa-mi doresc sa intru in pamant, sa ma spulber pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce am realizat, pentru ceea ce am construit din trecutul si prezentul meu. Asta poate si datorita faptului ca, in cazul meu, timpul nu a trecut fara rod, dar sunt sigura ca fiecare dintre noi, dupa masura puterii si a dorintei am reusit ceva: o casa, o familie, un prieten, un copil, un servici satisfacator, o apreciere, un zambet. Fiecare am avea ce sa culegem zilnic doar daca mentinem fruntea sus si inima deschisa.
Blandetea... cea mai insemnata calitate... si nu ma refer la blandetea bunicilor, adusi de batranete si mult prea intelepti ca sa ridice vocea... ci blandetea omului de 20, 30, 40 de ani...
Sa fim blanzi, sa fim rabdatori, sa nu ne agitam la fiece vorba, sa masuram cuvantul, iar orice gest sa porneasca dintr-o daruire de bine. Blandetea vine dintr-o cugetara sanatoasa. Efrem Sirul spunea: daca vrei sa biruiesti iutimea, castigandu-ti blandetea si indelunga rabdare, adu-ti aminte de Domnul Iisus Hristos. El ne-a poruncit sa ne facem urmatori ai blandetii Lui, zicand: Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre.
Blandetea este starea nemiscata a sufletului, care ramane aceeasi in necinstiri ca si in laude.
Daca ne imbracam in toata blandetea si nemanierea, nu vom obosi mult ca sa slobozim mintea din robie.

Asadar sa cautam frumosul, sa facem binele, sa rostim bucuria.

Asta sa ne fie schimbarea.

Sa biruim prin blandete!

Traiasca Regele!

Dupa o noapte cu ochii beliti la CNN si in amintiri, am primit vestea. La ora 02.25, ora Romaniei, Fred Corral, legistul-sef din LA, a confirmat pentru CNN decesul lui Michael Jackson, care ar fi implinit pe 20 august 51 de ani.
Un start de imagini si amintiri cu cantec mi-ai trecut prin minte. Desi aveam doar 11 ani la al doilea concert Michael, am pastrat o imagine a unui om care a luptat sa depaseasca barierele societatii prin propriul sacrificiu. A mutat muntii, a inaltat spirite, a dat viata muzicii din noi prin compozitiile sale. Un om desavarsit. Fie ca il admiram, il inganam sau repetam in oglinda celebra miscare din bazin, toti l-am adorat.
Un gest de multumire si un moment de reculegere.
Regele n-a murit. S-a dus sa se odineasca putin.
....................................................................................

Ce urma lasa soimii-n zbor?
Ce urma, pestii-n apa lor?
Sa fii cat muntii de voinic,
Ori cat un pumn sa fii de mic,
Totuna e!
Si rand pe rand
Ne ducem toti!

Demnitate

Demnitate
Respect. Onoare. Morala. Prestigiu. Vrednicie. Respect
Respect fata de tine insuti.
Tine de modul in care ne formam, in care ne educam caracterul si sensibilitatea.
Demnitate nu inseamna orgoliu, nu inseamna incapatanare. Ci a ramane puternic in fundamentele in care crezi, a crede in tine.
A te purta cu cuviinta, a accepta naturalul, a te inclina in fata ratiunii.
Dimitrie Gusti spunea ca demnitatea nu este o atitudine agresiva, de tiranie a eului propriu. Dimpotriva, este o condiţie etica, pentru a ne apara convingerile proprii. De asemenea nu este nici o exagerare a constiinţei de sine, ci o consecinta a acesteia atunci cand ea functioneaza in conditii sufletesti satisfacatoare.
Viata ne aseaza in fata diverse momente in care ne vedem determinati spre un anumit comportament: in fata sefului de la care trebuie sa obtinem un salariu in avans sau un job mai bun, in fata unui coleg care si-a pus toata increderea in sprijinul tau, iar azi trebuie sa pleci mai devreme, in fata parintilor cand ai gresit. Poti sa arunci cu laude si cu saliva ori poti sa arati ca intr-adevar meriti, poti sa te rastesti sau sa-ti ceri scuze amanand pentru a doua zi, poti sa te alinti sau sa pleci capul si sa recunosti ca ai gresit.
Majoritatea credem despre ceilalti ca le place sa fie lingusiti. Aruncam cu replici frumoase, mangaiem egoul, facem complimente in speranta ca vom culege aprecieri. Dar obtinem etichete de pupincuristi. Si cel mai adesea pupincurintii sunt "sufletul echipelor" ca, deh! sunt in gratiile tuturor (in aparenta desigur).
Tatal meu mi-a repetat de mic copil: intotdeauna sa te porti cu demnitate. Orice s-ar intampla. De te calca lumea in picioare, ramai stapana pe tine, pe convingerile tale si treci mai departe. Cu fruntea sus. Iar de gresesti, gaseste taria de a-ti cere iertare, de a repara raul. Si invata.
Data viitoare vei fi mai puternica.
Cata dreptate, cat adevar.
Totul este sa-ti pastrezi identitatea, sa nu pierzi din imacularea spiritului tau, sa te trezesti dimineata impacat, sa privesti oamenii in ochi, sa nu traiesti in umbra nimanui. Sa pastrezi ceva din demnitatea ierbii care refuza sa creasca pe drumuri.
.....................................................
If I fall, if I succed
At least I leave as I believe.
No matter what they take from me
They can't take away my dignity.

Termen de comparatie

Din toate experientele pe care le-am avut, am incercat sa trag invataturi. Sa le analizez, sa le clasific, sa le categorisesc si sa-mi formez adevarate principii de viata, fundamente care sa stea la baza intregii mele evolutii personale. Un sistem propriu de decodare a diferitelor situatii, astfel incat din primele perceptii sa concluzionez un intreg sir de rationamente, un fel de shortcut pentru fiecare intamplare. Daca va spune asta si va face asta in urmatoarele 5 minute, deci, e clar! e asa si pe dincolo si apoi va urma asta si ailalta, etc.

Ganduri, ganduri, ganduri.

Cate ganduri ne facem adesea si de multe ori fara rost. Doar asa ca exercitiu al creierului sau al imaginatiei. Sau poate a lipsei de imaginatie. De ce nu?

Poate de aceea stereotipizam oamenii si faptele. Suntem prea ingraditi mental si nu acceptam ca altul reactioneaza altfel, ca, desi a zis sau a facut asta, a gandit contrariul sau a avut o motivatie intemeiata. Noi, nu! daca o persoana repeta un fapt realizat de cineva caruia i-am pastrat o amintire nu tocmai placuta, atunci istoria se repune pe rol. O istorie din care stii deja ca nu ai de castigat nimic. Ca deh! suntem niste interesati si pesimisti pe deasupra.

Dar nu e intotdeauna asa, unele lucruri pot parea la fel... pot mirosi la fel, pot atarna la fel... dar concentrarea, nucleul sa fie altul.

De cate ori nu am auzit din glasul iubitilor care au fost ei iubiti de-a lungul timpului cuvinte ca: vreau sa te fac fericit/a, vreau sa te implinesc, etc. Acum cand le auzim din nou, pufnim in ras (cei mai naivi probabil se emotioneaza si bravo lor), privim circumspect, apoi ironizam un pic situatia ca sa ascundem de fapt lipsa noastra totala de incredere. De ce neincredere? Pentru ca ne-am fript. Si nu o data, nu de doua ori, poate ca de cele mai multe ori. Intr-adevar unele vorbe le spunem poate cu prea mare usurinta, incat am inceput sa le pierdem din valoare, dar asta nu inseamna minciuna. Daca omul doreste la momentul t ca vrea sa te faca fericit/a, de ce sa o tina pentru el, de ce sa nu il crezi? Cum ar putea sa isi exprime verbal trairea daca nu folosind cuvinte ca: vreau, fericit, te fac, eu, pe tine, etc. Asta cu implinirea (exact in forma asta) am spus-o o singura data. Am simtit-o, am ezitat, dar am vrut sa-mi duc testul pana la capat. I-am exprimat-o exact la fel, desi puteam sa gasesc o metafora in loc. Am preferat sa o spun asa pentru ca stiam ca a mai auzit-o. Voiam sa vad reactii. Cu toate ca, in stereotipia mea, stiam care va fi reactia. Si a venit, respirat pe nas a deceptie si indoiala.

Mi-au dat lacrimile. Pur si simplu. Cat ne pierdem din valabilitatea unor ipostaze, pentru ca sufletul ori e ancorat in trecut ori, daca a reusit sa se smulga din trecut, aduce in prezent traumatisme, cicatrici.

Sa zicem ca am gasit o explicatie a reticentei unei noi implicari in teama de a nu fi agatat de o nebuloasa din care sa te trezesti singur.

Dar eu de ce am plans? Stiam ce simt, ce spun, cum are sa reactioneze, cum in mod normal as reactiona eu. Cu toate astea am plans. Am simtit ca am pierdut o cale, sau, mai bine zis, am simtit neputinta de a construi o punte catre adevar, catre puritatea trairii si increderea sentimentului. Stiu ca a identificat acea ruptura a podetului la care tot caram pietre zi de zi, cuvinte, priviri.

Si totul a pornit de la termene de comparatie. Cum ne facem noi viata amara scarmand in trecut, ne dor mainile, sufletul, dar tot scarmam, pana ramanem natangi sufleteste. Aveam aceasta curiozitate bolnava de a afla cum a fost cu fostul/a, vrem picanterii, cautam ramasite, investigam cazuri, sufletul doare, dar noi nu! tot cautam in urma, pentru a face comparatii. Cu mine tot la fel se poarta, si mie imi spune aceleasi lucruri, aceleasi amintiri, vibratii, acelasi final??? Pentru ca finalul ne sperie. Vrem sa stim trecutul, doar sa facem ceva de-a-ndoaselea pentru a nu se sfarsi la fel! Dar a nu se sfarsi la fel nu inseamna a nu se sfarsi niciodata!!! Asta ma chinui sa inteleg, de ce ne pierdem vremea cu cercetari, cand vedem cat de camatareasa e ratiunea si timpul? Iubim? Da, iubim. Atunci sa iubim.

Totul a fost candva. De aceea ne pare viata o unduire fara substrat si o leganare fara substanta. Lumea nu se repeta, chiar de pare ca traim in rasfrangerile unei lumi trecute, careia ii depanam ecourile intarziate.