Credinta in iubire

Am auzit de multe ori ca in dragoste ai mai mult succes (caci DA! toti alergam succesul ca un izvor de apa vie) daca te stradui sa devii obiectiv in orice situatie... si, as adauga eu, sensibil in momentele in care nu esti obiectiv. Insa cat de capabili suntem noi, rational vorbind, sa clasificam momentele in oportune pentru o anumita stare sau alta? Daca ai aceasta capacitate de a fi obiectiv si rational, fata de toti oamenii cu care vii in contact, drumul spre profunzimea dragostei e unul sigur?

Se spune ca puterea omului de a iubi depinde de capacitatea sa de a iesi din narcisism, de a creste si dezvolta o orientare productiva spre relatiile cu cei din jur. Dar pentru dezvoltarea acestei capacitati este nevoie de credinta... de o convingere care isi are radacini atat in experienta gandirii, cat si in cea a simtirii...mai ales intr-o productivitate a trairii.

Credinta este absolut necesara... in acceptarea sentimentelor lui, in esenta personalitatilor lui, in iubirea sa, in motivatia ta, in acel nucleu care te face sa vibrezi la orice atingere, in ideea ca acea atingere e dorinta, in dorinta de a fi impreuna, in convingerea unei identitati comune, in iubire. Sa crezi in el inseamna sa crezi in seriozitatea si stabilitatea atitudinilor lui, ca acestea sunt izvorul unui sentiment curat, dezinteresat, in respectul fata de autenticitatea emotiilor lui, sensibilitatea sa.

Credinta in noi insine este o conditie a capacitatii noastre de a promite.

Credinta in propria ta iubire.

Cu cat aceasta credinta este mai mare, cu atat potentialitatea iubirii creste.

Sa ai credinta inseamna sa ai curaj. Sa fii capabil sa-ti asumi un risc, sa fii gata sa accepti suferinta si dezamagirea. Nu te poti inchide intr-un sistem defensiv in care privesti distantarea si posesiunea ca mijloace ale securitatii... fara sa devii prizonier.

Sa iubesti inseamna sa ai curaj. Curajul sa judeci anumite trairi valorice ca fiind de o importanta colosala asumandu-ti riscul de a pune totul in joc pentru acea traire. Cum zicea si Mussollini: sa traiesti periculos, desi se referea la un curaj al disperarii, iar nu al dragostei.

Se mai intampla sa fim si tradati... si cu fiecare tradare credinta slabeste, iar aceasta slabiciune, amplificarea ei duce la noi tradari, ca intr-un cerc vicios. Si in acele momente, desi constient, te temi ca nu vei fi iubit, inconstient, te temi sa iubesti.

Sa iubesti inseamna sa te angajezi, cum spuneam intr-un post anterior, dragostea este o judecata, o promisiune. Sa iubesti inseamna sa te oferi pe de-a intregul, avand speranta ca dragostea ta va produce dragoste.

Incep sa consider iubirea ca o trasatura de caracter. Pana la urma ea nu trebuie sa se manifeste doar pentru o singura persoana sau cercul restrans al familiei. Nu vreau sa fac disertatii acum despre idealul religios al iubirii aproapelui, insa daca toti am incerca iubirea fata de tot ceea ce ne inconjoara, am practica corectitudinea la nivelul fiecarei relatii interumane, toata aceasta aureola de sentimente pozitive ne-ar imbratisa pe toti si fiecare dintre noi am culege bucurii si respect. Un psihanalist arata ca dezvoltarea eticii corectitudinii este contributia etica specifica a societatii capitaliste: sa faci altora ceea ce ti-ar placea sa-ti faca ei tie. In fapt insa, aceasta este o versiune populara a biblicului: iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti. Sa fii responsabil pentru el, sa te simti una cu el, sa te implinesti alaturi de el si prin el.

Simplu:

Sa iubesti...

Aceasta este nevoia prima si ultima, reala a fiecarei fiinte umane.

Iar eu iubesc.