Posedere

L-am citit de curand pe Adrian Nuta (Despre iubirea nonposesiva si exuberanta) vorbind despre Principiile Arhetipale si regasirea Eului. Bucuria cartii a fost aflarea unor raspunsuri la multe dintre teoriile mele zdruncinate de experientele vietii. Aflata inca sub influenta acestora, dar si in preajma unui pericol ideologic, redau aici o pastila spre vindecarea noastra de imaginea falsa a unei iubiri nemarginite. Pana la urma totul are o limita.

Si comportamentul nostru nesabuit trebuie sa-si gaseasca limita. Frica noastra de a nu-i pierde pe cei din jur trebuie sa se astampere pana nu face victime.

Pana la urma la ce buna posivitatea? Ne transforma din subiecti in obiecte.

A poseda - a detine, a stapani, a dispune. A poseda din latinescu posedere - a se aseza deasupra (nici macar a sta deasupra, macar aici nu era caracterul unilateral atat de pregnant :P).

A fi deasupra cuiva inseamna a avea autoritate asupra lui. Incercarea de a-l poseda pe celalalt este o aparare impotriva fricii. Te temi de singuratate, de schimbare.

Iubirea insa nu taie aripile, nu le leaga fedeles, nu le condamna.

Iubirea nu ia ostatici, nu leaga oamenii de piciorul scaunului soptindu-le: esti foarte important pentru mine!

Iubirea nu construieste inchisori, nu inalta ziduri, nu angajeaza detectivi particulari.

Inchisorile sunt construite din frica.

Iubirea nu este posesiva si nici calculata. Nu-l retine pe celalalt cu forta, nu-l manipuleaza, nu-l santajeaza, nu-l cumpara cu promisiuni.

Iubirea nu ingradeste, ci respecta si amplifica libertatea.

Ii respecti alegerile si disponibilitatea de a iubi.

O iubesti suficient de mult pentru a avea incredere in luciditatea ei? Il iubesti suficient de mult pentru a avea incredere in intelegerea lui?

Daca alegerile celuilat te fac sa suferi e problema ta, nu a lui.

Te iubesc este o eticheta sublima pentru pachete mult mai ieftine si prozaice.

Cum imi spunea un prieten: Daca simti ca ai esuat in dragoste, te rog, nu da vina pe iubire, nu acuza dragostea pentru asta!

In iubire nu exista victime. Victimele exista doar in lupta.

Daca stai acum si plangi nu inseamna ca ai iubit, ci e semnul ca ai pierdut o lupta.

Ceea ce numim iubire in mod obisnuit este atractia pentru o realitate externa ce evoca sau activeaza intr-o anumita masura o realitate interna.

Dificultatile si conflictele apar atunci cand realitatea externa - barbatul sau femeia care te atrage - incepe sa se comporte altfel decat te astepti in baza imaginii existente inauntrul tau.

Sa renunti la iubire e foarte usor. Nu trebuie sa depui nici un efort. E de ajuns sa spui: Relatia noastra s-a incheiat.

Provocarea intensa este de a-ti invinge temerile si de a cuteza sa iubesti cu adevarat.

Si daca vei invata sa iubesti incurajand, stimuland si hranind libertatea celor din jur, atunci vei gusta fericirea.

Constiinta propriei vinovatii

M-a intrebat ieri un prieten ce simt atunci cand intru in biserica. Ei bine.... grea intrebare. De altfel nici nu i-am raspuns, avand in vedere ca pe el il ia somnul de cele mai multe ori.

Sunt atatea trairi care-mi invadeaza sufletul, incat devine dificil sa le dau glas de frica sa nu creez o ierarhizare sau sa ratez ceva. Cu toate astea voi incerca sa extrag cate ceva din experientele mele elitiste.

Sunt sentimente pe care le incerc si in alte conjuncturi, insa proximitatea sfinteniei din biserici face ca ele sa prinda alte dimensiuni.

Cand pasesc pragul unei biserici, un simtamant de liniste, pace ma prinde parca de picioare si imi da stabilitate. Nu e o doar o parere, e o convingere. Convingere ca intr-acolo unde pasii mei vor duce, sufletul gaseste alinare. Mai aproape de Dumnezeu.

Pacea devine ca o lucrare de restaurare. Toti suntem prinsi in diverse procese cotidiene ca intr-un carusel care cand se opreste nu inseamna ca i s-a terminat bateria, ci doar s-a stricat. E o nebuloasa in care spiritul s-a indepartat de dumnezeirea cu care a fost inzestrat. In fiecare dintre noi e o particica de dumnezeire. Unii o ingroapa, altii o slefuiesc pana isi pierde din stralucire, ceilalti o pastreaza in conditiile propice pentru a-si extrage energia din ea. Viitorul. Pacea.

Acea siguranta ca acolo esti tu si bunatatea, frumosul, intelepciunea, ca nimic rau nu o sa ti se intample ca doar esti sub mantia protectiva a lui Dumnezeu. Si ii multumesti pentru acea armonie cu El.

Ce frumos ar fi ca toata lumea sa traiasca in armonie, sa nu exista razboaie, o lume asadar fara George W. Bush si fara iubita lui, Bin Laden, ca sa il citez pe un companion virtual.

Singura lupta pe care o avem de purtat este cu propria noastra fiinta, sau mai bine zis, cu acea parte a fiintei care se pateaza prin fapta rea.

Intaia conditiei ca pacea sa fie intre oameni este constiinta vinovatiei fiecaruia dintre noi.

Daca vom realiza ca nu suntem fara de pacat, ba chiar mai mult, ca sufletul ne este intinat si ca in atatia ani de cand convietuim pe acest pamant s-au strans ceva in cartea lui Dumnezeu, vom renunta la a mai fi mandri, certareti, neiertatori, barfitori, sfidatori si, astfel, sute, mii de pericole ar fi neutralizate.

Smerenia este cea mai credincioasa chezasie pentru un virtuos in fata caderii.

In mandrie exista uitarea lui Dumnezeu si uitarea limitelor noastre. Smerenia nu poate fi dobandita fara o constiinta sporita a prezentei lui Dumnezeu. Cine are smerenia se bucura de infinitatea lui Dumnezeu, nu insa ca de o posesiune, ci ca de un dar. El primeste in acelasi timp nemarginirea si iubirea. Smerenia elibereaza mintea. Prin ea ne regasim eul nostru autentic care exercita farmecul prezentei lui Dumnezeu, regasim pacea raiului pierdut de Adam si Eva.

Pacea este calea, cum spunea Mahatma Gandhi.

O judecata a ratiunii prin care persoana umana recunoaste calitatea morala a unui act concret pe care intentioneaza sa-l faca sau l-a implinit. Fara folosirea ratiunii nu exista constiinta. Iar educatia constiintei garanteaza libertatea si da nastere la pacea inimii.

Totodata, porunca lui Hristos nu este o norma etica.

Crestinismul nu trebuie coborat pana la nivelul unei doctrine morale asa cum fac reprezentantii culturii umaniste, lipsiti de o experienta religioasa autentica si care au ajuns la concluzia finala a inutilitatii religiei in care ei vad doar un principiu de constrangere pentru ignoranti.

Cuvantul lui Hristos e duh, e viata. Duhul te inzestreaza, viata se traieste. Credinta nu se analizeaza, rationeaza. Religia se infaptuieste. Credinta trebuie sa-ti penetreze intreaga traire. Marturia dragostei este impletita cu inevitabila noastra daruire ca jertfa.

Si nu vorbesc de jertfa suprema. Suntem mult prea incapabili. Ci de renuntarea la dorintele care ne duc pe un teren minat. Jertfa ca renuntare la pacate.

O jertfa de lauda si multumire.

Toate acestea le traiesc de fiecare data cand reusesc sa-mi cobor sufletul de pe mormanul pacatelor in smerenia evlavioasa.

Pace, armonie, vinovatie, smerenie, iubire, multumire.

Si de fiecare data imi propun sa fiu mai bun. Un om dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Mereu dau gres.

Insa educatia constiintei vinovatiei va da nastere pacii inimii.

Haideti sa avem un tel.