Citesc tot mai des pe diferite bloguri, create de femei sau barbati, tineri sau trecuti prin praful vietii, despre dragoste, iubire, amor, indragosteala, cum vrea fiecare sa-l numeasca in functie de momentul si maturitatea acestuia. Asta pentru ca, pe fiecare dintre noi, ne incearca acest sentiment, mai devreme sau mai tarziu, sau in acelasi timp.
Fie ca vorbim de afectiunea fata de partenerul de viata, de familie, prieteni sau pur si simplu, fata de tot ce e in jur.
Pana la urma, iubirea sta la baza vietii.
Iubirea si egoismul...
Chiar ca? O intrebare de genul: oul sau gaina...? cine s-a nascut prima, iubirea sau egoismul???
Iubim din marinimia sufletului nostru sau doar pentru ca invatam sa acceptam, sa ne placa, sa adoram chestii pentru a ne face viata mai frumoasa? In fine
As putea incepe o dizertatie despre scopul mediat si imediat, dar la ce rost? daca iubesc, de ce sa mai rationez de ce? cu ce scop? daca ascunde iubirea si sentimente negative?...
Imi amintesc de cuvintele Sf. Augustin pe care l-am citat la ora de filosofie in liceu cand proful (stimabilul Prof. Sofronie) m-a rugat sa dau o definitie libertatii: "Iubeste si fa ce vrei!" i-am spus atunci. Caci DA! iubirea te face liber, iubirea te face suprem, atotcuceritor.
Cand iubesti lucrurile vin de la sine. Daca sufletul iti este dainuit de acest simtamant divin, creezi in jur o aura pozitiva, un camp magnetic de atractie a ceea ce este bun si frumos.
Oamenii buni, imbatranesc frumos...
Iubirea inseamna respect, iubirea ne imbogateste.
Oamenii pe care ii iubesti devin pietre care te ajuta sa treci raul tulbure.
Pretios! si cum pretiosul devine rar, omul cade in deznadejde. Iar daca iti pierzi echilibrul, totul de naruie in jur... ai impresia ca te afunda neantul, iar dragostea este un dar ratacit.
Credinta! Ea tine vie flacara spiritualitatii umane.
Si diavolii cred si se cutremura, dar ei nu iubesc.
Atunci cand si noi marturisim verbal credinta, fara sa o confirmam prin fapte de iubire, nu ne ridicam mai sus decat cel rau. Diavolul crede, dar credinţa lui nu duce la iubire, ci la frica si spaima.
Fapta buna, dovada a atasamentului sufletesc, lumineaza chipul celui catre care este adresata, iar cel ce o savarseste se bucura primind din bucuria celui bucurat.
Credem nu pentru a ne cutremura, ci pentru a ne bucura. Cutremurul se produce atunci cand fapta este alta decat vorba, cand credinta expusa verbal este urmata de necredinta exprimata in gesturi. Un proverb chinez zice: "Cand oamenii mint, mainile vorbesc". Desigur, exista si taceri perverse.
Trairea credintei iti schimba modul de viata, iubirea dainuie, iar bunatatea iti este prieten.
De fiecare data ma surprind vorbind de Dumnezeu atunci cand invoc iubirea :) cum ar fi altfel... Departe de EL, in lipsa LUI, nu exista nimic.
"Iar daca dragoste nu am, nimic nu sunt..."
Offf, iar m-am pierdut in adancul trairilor...
Nu deznadajduiti, iubiti!
Fie ca vorbim de afectiunea fata de partenerul de viata, de familie, prieteni sau pur si simplu, fata de tot ce e in jur.
Pana la urma, iubirea sta la baza vietii.
Iubirea si egoismul...
Chiar ca? O intrebare de genul: oul sau gaina...? cine s-a nascut prima, iubirea sau egoismul???
Iubim din marinimia sufletului nostru sau doar pentru ca invatam sa acceptam, sa ne placa, sa adoram chestii pentru a ne face viata mai frumoasa? In fine
As putea incepe o dizertatie despre scopul mediat si imediat, dar la ce rost? daca iubesc, de ce sa mai rationez de ce? cu ce scop? daca ascunde iubirea si sentimente negative?...
Imi amintesc de cuvintele Sf. Augustin pe care l-am citat la ora de filosofie in liceu cand proful (stimabilul Prof. Sofronie) m-a rugat sa dau o definitie libertatii: "Iubeste si fa ce vrei!" i-am spus atunci. Caci DA! iubirea te face liber, iubirea te face suprem, atotcuceritor.
Cand iubesti lucrurile vin de la sine. Daca sufletul iti este dainuit de acest simtamant divin, creezi in jur o aura pozitiva, un camp magnetic de atractie a ceea ce este bun si frumos.
Oamenii buni, imbatranesc frumos...
Iubirea inseamna respect, iubirea ne imbogateste.
Oamenii pe care ii iubesti devin pietre care te ajuta sa treci raul tulbure.
Pretios! si cum pretiosul devine rar, omul cade in deznadejde. Iar daca iti pierzi echilibrul, totul de naruie in jur... ai impresia ca te afunda neantul, iar dragostea este un dar ratacit.
Credinta! Ea tine vie flacara spiritualitatii umane.
Si diavolii cred si se cutremura, dar ei nu iubesc.
Atunci cand si noi marturisim verbal credinta, fara sa o confirmam prin fapte de iubire, nu ne ridicam mai sus decat cel rau. Diavolul crede, dar credinţa lui nu duce la iubire, ci la frica si spaima.
Fapta buna, dovada a atasamentului sufletesc, lumineaza chipul celui catre care este adresata, iar cel ce o savarseste se bucura primind din bucuria celui bucurat.
Credem nu pentru a ne cutremura, ci pentru a ne bucura. Cutremurul se produce atunci cand fapta este alta decat vorba, cand credinta expusa verbal este urmata de necredinta exprimata in gesturi. Un proverb chinez zice: "Cand oamenii mint, mainile vorbesc". Desigur, exista si taceri perverse.
Trairea credintei iti schimba modul de viata, iubirea dainuie, iar bunatatea iti este prieten.
De fiecare data ma surprind vorbind de Dumnezeu atunci cand invoc iubirea :) cum ar fi altfel... Departe de EL, in lipsa LUI, nu exista nimic.
"Iar daca dragoste nu am, nimic nu sunt..."
Offf, iar m-am pierdut in adancul trairilor...
Nu deznadajduiti, iubiti!
Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. Credinta si nadejdea lucreaza numai in viata pamanteasca. In viata de dupa moarte ele vor fi implinite caci crrestinul nu va mai avea nevoie sa creada in Dumnezeu, pentru ca il va vedea, nici sa nadajduiasca in el, pentru ca il va avea. Dragostea insa ramane si atunci; ea 'nu piere niciodata'
RăspundețiȘtergere